Şi în fond ea a sărit cu propunerea. Ne întorceam de la o petrecere unde aflasem de cununia civilă a unor cunoştinţe comune. Pe drum mi-a cuprins braţul cu amândouă mâinile, cum mi-l prindea ea mereu,

cu gesturi acaparatoare, dependente, de copil nesigur, şi mi-a spus râzând ca de-o poznă că n-ar fi rău să ne căsătorim şi noi. Cât de mitocan să fi fost să-i spun altceva decât că e o idee excelentă ? Şi oricum cu ea îmi doream să rămân tot restul vieţii. Doar că mie îmi displăcea ideea cu analizele de sânge, mersul la primărie, apoi biserica, nunta, pupatul rudelor, iar pe ea o întrista puţin lipsa mea de entuziasm.Dar chiar mi se făcea rău când mă gândeam la toate astea. Şi acum, după ce le-am făcut pe toate, continui să cred că sunt nişte lucruri cumplite, inventate de om ca să distrugă un mister, o taină. Când un bărbat şi o femeie se întâlnesc cu adevărat, iubirea lor e la fel de tainică precum o linie în palmă. O ai acolo de la naştere dar nu ai idee ce înseamnă şi poate că nici nu vrei să afli. Obiceiurile astea de căsătorie cad peste cei doi ca dinamita pe câmpul de flori. Pun un nume peste tot, eliberează un certificat, întreaga poveste devine o partitură previzibilă într-un mare concert uman care pe mine mă… apasă teribil, ca să fiu domn şi să mă exprim delicat. Ea era însă încântată cumva de partitura asta, părea doar a ei, o emoţiona. Şi îi plăcea să împărtăşească lumii emoţia ei sinceră. Pe mine mai bine m-ar fi ţinut închis cineva câteva zile fără hrană, dacă ar fi fost să pot alege, dar nu mai contează, au trecut şi astea până la urmă. Chestia este că nu înţeleg acum de ce se consideră îndreptăţită să-mi ceară să fac tot felul de schimbări. Întâi să mă tund. Apoi să nu mai port doar haine negre. Iar acum să-mi găsesc o slujbă. Păi când mi-a făcut propunerea eram exact aşa. Pletos, îmbrăcat în negru şi şomer. Doar dacă… Ia stai, mă înşală. Asta trebuie să fie. Mă compară cu cineva, de asta nu mai sunt bun. Pentru că până acum eram foarte bun exact aşa. Ascultam împreună My Dying Bride. Şi se arăta încântată să mă audă înjurând. Ne zâmbeam des, eram înţeleşi. Acum muzica mea e morbidă, iar eu negativist. Iar ieri s-a înfuriat rău de tot când i-am spus, „sigur că te iubesc, doar te suport, nu ?” Urla ca ieşită din minţi că îşi doreşte mai mult de-atât, nu doar să fie suportată… Nu cred c-a priceput ideea mea.

E clar că Mara m-a scos de pe orbită. Ce-aş căuta altfel în sala asta de aşteptare îmbâcsită, îmbrăcat în cămaşă vernil ?! Chiar cămaşa pe care mi-a cumpărat-o ea acum o săptămână, insistând că-mi vine bine, deşi îi spuneam că n-o s-o port nici mort. Îmi mai lipsesc ochelarii şi servietă din piele ca să arăt ca un intelectual castrat. Detest sălile de aşteptare. Oameni de-a valma care aşteaptă în fond lucruri atât de diferite. Mă irită mulţimea, presupun că sunt genul singuratic. Cel puţin asta pare a fi aici, o sală de aşteptare. Una ca oricare alta. De spital, de tribunal sau de gară. Cu bănci, cu oameni care aşteaptă. Nu spun că toate arată la fel, spun doar că au asta în comun. Oameni care aşteaptă ceva. Am venit numai pentru că tipul de azi dimineaţă era în mod clar suspect. Felul în care şi-a cerut politicos scuze pentru deranj, iar apoi m-a întrebat care-i părerea mea despre criza financiară şi cum m-a afectat ea. „Nu-mi găsesc o slujbă, i-am zis ca să-i fac jocul, dar nu ştiu dacă are vreo legătură asta cu criza financiară, poate că nu mi-aş fi găsit nici să fi trăit cele mai prospere vremuri, poate nu-s eu bun de muncă”. „Îmi caut o slujbă, i-am repetat apoi pentru că nu mai zicea nimic. Dacă s-ar putea una cu ceva viaţă în ea”. „Dar dacă viaţa e în altă parte, domnule ?”, m-a întrebat zâmbindu-mi ca unei plante în ghiveci. „O fi”, i-am spus, „dar până una alta sunt aici”. „Oare sunteţi ?”, a continuat enigmatic. Apoi mi-a spus să vin azi la patru aici, surâzându-mi blând cu un fel de subînţeles, pe care nu m-am obosit să încerc a-l descifra.

Nu putea fi amantul Marei. Dacă m-a ales pe mine, vreau să cred că are nişte criterii superioare de selecţie. Şi-apoi nu putea să-l aducă acasă, dacă nu din alt motiv, doar pentru că ştie că sunt toate şansele să dea nas în nas cu mine. Dar poate a venit el, fără ştirea ei, să mă întâlnească, să mă înfrunte ? Şi totuşi toată povestea cu criza, cu slujba…ar fi prea dubios. Nu mă frământă faptul că nu am o slujbă, mereu am găsit mici lucruri de făcut din care am câştigat câte ceva, şi nici nu simt că eşuez în „afurisitul ăsta de meci care se cheamă viaţă”, cum spune Mara. Îmi ţine nişte teorii de-a dreptul caraghioase, că fiecare are un timp anume în care se află în teren, ai anumiţi inamici, câţiva aliaţi, iar tu trebuie să înscrii, să obţii şi tu câteva puncte acolo, să mişti ceva…Nu poţi să alergi pur şi simplu de colo-colo pretinzând că trăieşti. Nu-i vorba de glorie, ci de atingerea unui scop. Cam asta e teoria ei, iar eu trebuie să vreau să împing lucrurile cu un milimetru mai în faţă. „Poate că nu a stat niciodată progresul în milioanele de paşi mărunţi cum ar fi acesta al tău”, încercă ea să-mi întărâte orgoliul, „a apărut mereu câte unul care a împins lucrurile cu zeci de kilometri în faţă, dar pe lângă uluitoarele vieţi ale acestor coloşi, au stat şi ale celorlalţi, poate neştiute dar consistente, importante pentru meci ca întreg…Câteva puncte, un gol înscris, un lucru care să-ţi aducă liniştea”.

La drept vorbind mă doare în cot de progresul omenirii. Eu am linişte, ea nu are. N-am o slujbă, n-am prieteni, relaţii, rude binevoitoare, nu ştiu să fac mare lucru. Poate ea are dreptate, sunt unul dintr-ăia fără niciun talent anume. Altfel, destul de isteţ. Şi vorbesc bine engleză , mă descurc cu calculatorul. Dar acum toţi vorbesc bine engleză şi se descurcă cu calculatorul.

Mă aud chemat printr-un difuzor. Stau o clipă, poate nu-i vorba de mine. Paradoxal, am un nume comun: Petrescu Marian. Poate au strigat pe altcineva. Nimeni din sală nu se ridică. Numele meu mai e strigat o dată. Mă ridic şi mă îndrept spre uşă. Intru în încăpere întrebându-mă de unde-mi ştiu numele, nu mi-amintesc să-l fi spus individului de azi dimineaţă.

– Bună- ziua, arunc din prag cât pot eu de politicos şi zâmbesc oficial unei doamne încă tinere, tunsă scurt, îmbrăcată complet aiurea, cum se îmbracă modernistele. O cămaşă roz aruncată peste o rochie lărguţă ca un capot, maro, încălţată cu un fel de opinci cu nişte şireturi lungi strânse până sus deasupra genunchiului. Picioarele îi seamănă oarecum cu două jambonele. Ori aşa le văd eu că-s nemâncat.

– Bună ziua, luaţi loc.

Îmi arată un scaun în faţa biroului ei.

– Asta-i poza dumneavoastră ?

Se ridică şi îmi bagă sub nas o poză de-a mea, una în care arăt chiar mişto, cam mahmur ce-i drept, dar am părul lung şi tricoul meu preferat cu Sepultura.

– Da, eu sunt.

– Nu semănaţi deloc. Îmi aruncă asta aproape ca pe o insultă şi apoi îşi pune ochelarii pe nas şi începe să răsfoiască nişte hârtii de pe birou.

– De unde aveţi poza asta a mea ?

– De pe net, aveţi un blog.

-A, da, dar numele meu… ?

– Un om de-al nostru a fost la dumneavoastră azi dimineaţă. Numele e scris pe uşă.

Ei bine, asta a fost tot ideea strălucită a iubitei mele soţii, să ne găsească mai uşor lumea.Care lume ?! Nu ne vizitează decât rudele apropiate, iar acestea ştiu unde locuim. Dar sunt lucruri care o dată intrate în capul femeii, nu le mai poţi scoate de-acolo nici cu sute de şedinţe de terapie. Am făcut cum a vrut ea. Numele nostru stă pe uşă legitimând existenţa cuplului nostru în concertul cotidian din blocul comunist şi muncitoresc cu nouă etaje.

– Bun. Să începem: de ce credeţi dumneavoastră că există criza financiară ?

– Dar eu nu am venit să discutăm despre asta…

– Dar pentru ce aţi venit ?

– Eu îmi caut un loc de muncă. Am crezut că vin la un interviu…

– Păi puteţi să-i spuneţi şi aşa. Haideţi s-o luăm încetişor. Spuneţi-mi mai întâi ce credeţi despre criză.

– Sincer să fiu nu ştiu ce e cu asta. În sensul că viaţa mea a fost la fel şi înainte de ea, şi nu cred că se va schimba semnificativ nici după încheierea ei. Pot spune că am trăit mereu într-o criză sau, dimpotrivă, am trăit mereu în afara oricărei crize.

– Bun, dar totuşi nu trăiţi singur…Familia, prietenii apropiaţi…

Are iar tonul ăla cumplit de amabil. Îmi vine s-o întreb de ce nu semăn, cum adică nu semăn cu cel din poză dacă sunt eu ?! Şi cum sunt în realitate ? Dezagreabil ? Cum sunt eu ?

– Cred că şi pentru ei lucrurile stau cam la fel ca pentru mine. Părinţii mei au avut o pensie mică cu care se descurcau greu şi înainte de criză, au în continuare o pensie mică cu care se descurcă greu şi acum, prietenii mei, cei mai mulţi dintre ei, sunt plecaţi de mult timp, care în Canada, care în Anglia… Soţia mea e profesoară, câştigă la fel de puţin ca înainte de criză, dar are vacanţe care-i permit să mai facă câte ceva, aşa că nu se plânge.

Pare să mă urmărească foarte atent în timp ce-i vorbesc. Poate caută asemănarea dintre mine şi cel din poză. Ea o fi soţia cuiva ? Îi cere şi ea soţului ei să schimbe mereu câte ceva la el ? Eu trebuie să mă angajez. Mara nu e mulţumită să lucrez aşa independet… cum spune freelancer, e incredibil cum îşi poate schimba atât de radical semnificaţia un cuvânt după modul în care e pronunţat. Parcă spune looser, idiot şi son of a bitch la un loc. Vrea musai să fiu şi eu în rând cu lumea. Să împing lucrurile înainte. Vrea copii, mă rog, tot ce vor în general femeile.

– Uitaţi cum stau lucrurile. Noi vindem tigăi. Domnul care a ajuns la dumneavoastră azi dimineaţă se ocupă şi de recrutare de forţă de muncă, a fost de părere că aţi putea lucra pentru noi. Sigur vă întrebaţi ce e cu toată povestea cu criza, presupun că nu reuşiţi să vedeţi vreo legătură. Haideţi să vă lămuresc eu. Coordonatorul PR al firmei a fost de părere că am vinde mai uşor tigăile dacă am încerca să le inducem cumpărătorilor sentimentul că sunt nişte tigăi anticriză. Consumi puţin ulei, sunt durabile…te vor ţine în mod negreşit până la sfârşitul crizei, se poate chiar încerca o glumă, că poţi la o adică să pocneşti crizaţii în cap cu ea. Înţelegi criză…crizaţi. E tot mai greu să vinzi ceva azi. Trebuie să fim inventivi. Ce ziceţi ?

Că nu sunteţi în toate minţile, asta îmi vine să zic. Dar nu ştiu, oricum Mara o să mă toace iar şi iar că n-am o slujbă serioasă. O să mă angajez şi eu undeva, la urma urmei locul ăsta de muncă mi se potriveşte la fel de bine sau de puţin ca oricare altul. Poate o fac pe ea fericită. Mă cuprinde un fel de ameţeală la gândul eroismului meu. Sau de foame.

– Aş putea încerca.

– Tigăile sunt din teflon. Avem şi obişnuitele oferte, trei la preţ de două, sau patru la preţ de două, veţi vedea. Veţi fi un agent comercial care va umbla prin blocuri, va suna la uşă şi va vinde tigăi. Trebuie însă să vă gândiţi la meseria asta ca la un mare rol. Veţi fi un actor, înţelegeţi ? O să vă alegeţi un sector, sunteţi liber să hotărâţi unde daţi „reprezentaţiile”, ok? Veniţi mâine dimineaţă, în ţinută decentă, cu o geantă încăpătoare de voiaj, luaţi tigăile şi puteţi începe. Nici nu mai e nevoie să vă spun, cred, câştigul dumneavoastră va fi în funcţie de numărul de tigăi vândute.

– Sigur că da. Procent din vânzări. Atunci…rămâne aşa. Vin mâine.

Mă ridic şi dau să mă îndrept spre uşă când Jambonica îmi spune să mai rămân puţin.

– Se întorc agenţii de pe teren. O să vedeţi că aveam o politică de firmă corectă care încurajează şi recompensează angajaţii dedicaţi şi oneşti.

Vindeţi tigăi, iar agenţii voştri sunt vânzători, nu lucrează pentru CIA, for God’ s sake ! Sunt singurul om sănătos dintr-o lume nebună ?

Sunt invitat într-o încăpere foarte spaţioasă, un fel de salon, cu o masă ovală, mare, în mijloc, acoperită de catifea roşie. Pe masă sunt trei clopote aşezate în ordine crescătoare. Jaluzele sunt coborâte iar pe pereţi din loc în loc mici lampadare luminează roşiatic, ai senzaţia că intri într-o şedinţă de ocultism. Sunt poftit să iau loc într-un fotoliu şi asist la intrarea triumfală a agenţilor. Îl zăresc şi pe cel care a bătut la uşa mea, stă mai într-o parte, pare a avea un statut privilegiat. Apare o cuconetă îmbrăcată foarte elegant, cu o coafură ridicolă. Arată ca un caniş proaspăt premiat la un concurs. Zâmbeşte cu satisfacţia unui pedigree impecabil şi începe un discurs despre importanţa rolului pe care îl joacă agenţii în firmă şi despre satisfacţia incomensurabilă pe care le-o aduce această activitate. Dacă n-aş fi discutat înainte cu Jambonica aş fi spus că vorbeşte despre angajaţii unui important institut de cercetare, pe cale să descopere medicamentul secolului .

– Şi aşa cum v-aţi obişnuit o să trecem la analiza rezultatelor. Agenţii se apropie de masa roşie şi pun genţile pe masă. Cel de lângă cuconetă spune tare: treizeci şi patru. Ea apucă clopotul din mijloc şi sună din el de câteva ori. Ceilalţi aplaudă. Şi tot aşa, rând pe rând, agenţii comunică numărul tigăilor vândute şi sunt felicitaţi cu clinchete de clopot. La sfârşit, individul care a fost la mine dimineaţă, declară cu aerul savant al unui cosmonaut întors cu date uluitoare despre o planetă recent descoperită :

– O sută cincizeci.

Clopotul mare răsună acoperit de aplauze şi ovaţii.

E prima oară când îmi vine să cânt în tramvai. De regulă îmi vine să-njur. Dar merg spre casă şi sunt inexplicabil fericit. Chiar la câţiva paşi de blocul nostru se deschide un fast-food. Un individ scund şi negricios, cu ceea ce consider eu a fi o figură tipică de patron de fast-food, se agită de mama focului şi îi explică unei tipe că de mâine o aşteaptă la program. Da, doişpe ore, cu doişpe ore libere. Mă duc într-acolo şi mă bag în vorbă. Ar fi la doi paşi de mine şi …tigăi, hamburgeri, mi-e totuna.

– Nu mai aveţi nevoie de un om ?

– Ba da…spune tuciuriul, măsurându-mă din cap până în picioare să vadă dacă am alură de vânzător de hamburgeri.

– Caut ceva de muncă. Şi locuiesc în blocul de-acolo. M-ar interesa.

Începe să-mi spună şi mie ce am de făcut, o zi lucrez eu, o zi ea. De la opt dimineaţa la opt seara, apoi vine colega iar eu am liber şi tot aşa. Convenabil. Apoi îmi dă detalii despre cum vom vinde hamburgeri şi cheeseburgeri, ba chiar şi eggburgeri. Adică cu ou, înţelegi ? Cred că e destul de complicat, dar mă străduiesc. Şi cheeseburgheri, adică cu brânză. Aha. M-am luminat.

Poate că după toată povestea cu tigăile, cu hamburgerii, ar trebui să încep să mă gândesc serios să emigrez. Dar nu ştiu de ce, sunt foarte vesel. O să lucrez acolo. La Pişpit. Aşa pronunţă patronul numele firmei sale, Peachpit. Mă apropii de blocul nostru. Am să urc şi am să-mi pun nişte muzică. Pentru jumătate de oră chiar nu va conta nimic. Nici gunoaiele de pe aleile dintre blocuri, nici rufele fără culoare atârnate pe la geamuri, nici copiii mucoşi lovind câinii comunitari, nici indivizii scunzi, graşi şi foarte bruneţi vorbind despre cursul valutar. Concertul Paradise Lost. Când au venit prima oară la noi şi cântau muzică, nu serenade ca nişte osteniţi de depeşari. Sunt în echilibru. Până o zăresc pe Mara. Se apropie tristă, fără să mă vadă. Mă apasă aerul dintre noi doi ca o respiraţia străină în obraz. Aş netezi cu palma ridurile frunţii ei. Caută cu privirea spre etajele superioare ale blocului ca spre o ieşire de urgenţă. Apoi se uită la sacoşa pe care o cară cu o neplăcere vizibilă. În sfărşit mă observă şi îmi zâmbeşte vinovat.

– Uite, îmi zice încurcată, încercând să-şi uşureze sufletul, am doi păstrăvi aici care mai mişcă încă. Vrei să-i ţii tu ? Nu mi-am imaginat niciodată că le trebuie atât de mult timp să moară. Îţi dai seama ce mult vrea orice fiinţă vie să trăiască ?

– Dă-i încoace, sunt doar nişte peşti, nu le plâng copiii acasă.

– De unde vii ? întreabă vădit iritată de gluma mea neinspirată.

– Mi-am căutat de muncă.

– Şi ?

– Ce preferi ? Să vând tigăi sau hamburgeri ?

– Glumeşti ?

– Deloc.

– Dar tu ce preferi ?

– Aş prefera să vând tigăi, sunt mai liber…dar hamburgeri aş vinde aici, la doi paşi de casă.

Nu zice nimic. Urcăm în lift şi suntem singuri. Paradise Lost. Peştii se mai zbat încă în pungă din când în când.