Jurnalul lui Quasimodo sau Urâtul îşi găseşte frumuseţea în moarte –autor Madalina Stoica, cls. a XI-a 

Notre-Dame, Paris    1482–Frumuseţea ta şi-a deschis perla ascunsă în lumea păcătoasa odată cu naşterea ta şi a atins sublimul atunci când imaginaţia mea s-a simţit stânjenită şi a refuzat să creeze o minune care măcar să te fi egalat.

De ce s-ar fi obosit? De atunci, frumuseţea nu mi-a fost niciodată mai copleşitoare pentru nimic mai mult decât simplul fapt că nu este urâtă, că nu seamănă cu mine, că e oglinda ce nu reuşeşte să-mi pătrundă sufletul. Un suflet neprihănit mi-a mai rămas pe care scrijelesc povara gândurilor rămase mute pentru ceilalţi şi care zbiară în fiecare părticică din mine.Într-o lume meschină ca aceasta în care trăim nu este oare un păcat să-ţi îmbraci sufletul negru într-un chip frumos? Însa cum rădăcina păcatului a prins colţ pe culmile fericirii, atunci frumuseţea nu va fi buruiana ce va stârpi chiar şi ultima floare care va naşte răul, ci este virtutea în sine. Păcatul stă în virtutea aceasta care se lasă tăvălită în mizeria umană. Cum se gândeşte cineva că un chip angelic poate fi pătat cu urâtul sufletului omenesc şi că orice Eva închisă în turla bisericii după lăsarea nopţii se poate preschimba într-o Lilith vulgară ce-şi aşteaptă norocul la colţul străzii.

De la inima mea până la lumina ochilor şi mai apoi, scurgându-se pe obraji până în vârful degetelor de la picioare, ceva s-a întâmplat cu frumuseţea ce obişnuia să îmi îmbrace simţământul. S-a murdărit sau a furat-o cineva? Probabil s-a îmbâcsit cu lumina ochilor celorlalţi din care izvora adevărata esenţă a suflului de om.

Chipul Esmeraldei este sămânţa care va da rodul frumuseţii, iar masca mea slută e  buruiana ce se va încolăci şi va sugruma floarea cea mai draga Domnului. Moartea este singura care nu va mai aduce ploaia din care va creşte minunea vieţii, iar atunci, buruiana va creşte în zadar frângându-şi singură trupul. Binefacerile măştii hidoase se vor redescoperi la sfârşitul acestei lumi, în moarte. Muri-va totul din cenuşa căruia se va naşte iluzia unei frumuseţi pururi vie. Mai mult decât îngerii din ceruri, va plânge acest demon ascuns în casa Domnului care va stârpi cu mâna lui cea mai preţioasă floare.

Astăzi, când Soarele va bate drept pe clopotul din turla cea mare, acesta va bate cu jale pentru pierderea a doua suflete chinuite. În timp ce Claude Frollo va suspina la gândul iubirii înghiţite cu noduri ce-i poate fi oferită doar în vis de către umbra fecioara a fetei, iar bătăile inimii Esmeraldei vor rezona la dragostea neîmpărtăşită pentru Phoebus de Chateaupers, chipul nevăzut al înfăţişării monstruoase va rupe lanţul uman cu zale prea putrede pentru a nu putea fi rupte. Piaţa Greve va fi mult prea plină de saltimbanci şi doamne ieşite la promenada să-şi etaleze noile ţinute. De la amvonul Palatului de Justiţie se vor ţine predici de către nişte pierde vara ce se cred filozofi. De partea cealaltă a catedralei, la închisoarea Grand – Chatelet, se vor ţine două execuţii la ora apusului. Jos, în catedrală, Claude Frollo. Sus, Dumnezeu. Două suflete se pot contopi în drumul către moarte doar în chilia în care prea frumoasa Esmeralda şi-a petrecut ultimele nopţi, de parte de ochii oricărui om ce ar putea să ne judece. Se vor contopi cenuşile care nu vor face diferenţa între grotesc şi sublim, vom arde de vii chipurile noastre ce vor întâmpina în altă lume sufletele moarte de mult. Vântul va purta unde va dori ultima rămăşiţă a nimitniciei înfăţişării; de esenţa fiecăruia dintre noi se va ocupa altcineva. Va arde dualismul păcătos al vieţii. Ştia omul ce e binele dacă nu-l domnea gândul rău? Nu ne-ar fi mulţumit frumuseţea naturii dacă nu ne zăream propria fiinţă în oglinda deformată a vieţii? Binele e pragul de sus al încăperii lumii de care de multe ori dăm cu capul doar pentru a ne întoarce privirea dezmorţită către răul pe care ne împleticim picioarele. Fără frumos, urâtul ar fi pragul de normalitate al absurdului în care ne ducem zilele.  Păcatuit-a Domnul prin lacrima ce a născut viaţa.

Urâtul îşi va găsi frumuseţea în moarte, iar frumuseţea, eternitatea. Ne încheiem astăzi socotelile cu viaţa şi ca să fim corecţi le trecem pe hârtie: eu, Quasimodo, şi Esmeralda: împreuna, două vieţi. Le împărţim morţii; scriem una şi una o ţinem în minte – cine ştie, poate există viaţă şi după moarte. Şi dacă ar exista, această ultimă speranţă de viaţă o vom dărui unei frumuseţi mult mai preţioase decât perfecţiunea chipului de porţelan.

Madalina Stoica, cls. a XI-a

Jurnal-autor Eliza Nirlu, cls. a XI-a

24 martie 2008

Ma doare capul de mor! Mor! Stiu ca nu trebuia sa beau atat aseara dar…ce era sa fac? Aveam nervi  si eram dezamagita…adica… cum a putut sa imi faca una ca asta? Eu,care eram…febletea lui… slabiciunea lui…acum am devenit “o oarecare”.Un nimic. Un simplu nimic,mic,mic,din ce in ce mai mic…sincer,mi-ar fi placut sa pot sa ma fac din ce in ce mai mica,eventual invizibila…dar nu.Eu trebuia sa stau acolo zambitoare,ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat,foarte fericita de faptul ca eram langa el.Si langa ea. Langa amandoi,pentru ca devenisera una si aceeasi persoana.Nu pot sa cred! Chiar sub ochii mei se derula tot ceea ce fusese intre mine si el…tot ce-mi spunea mie acum ii spunea ei…privirea aceea pe care mi-o daruia doar mie acum i-o oferea ei…tradatorul!Tradatorul!O sa ma razbun eu.Si pe el,si pe mironosita lui stupida.Le arat eu lor.O sa fiu cea mai frumoasa,cea mai desteapta si cea mai iubita.Si cand asta se va intampla,o sa regrete amarnic ca m-au facut sa sufar.

15 iunie 2008

Sunt asa de fericita! Arat mai bine ca niciodata!Sunt…mandra de mine! Trebuia sa-i vezi privirea cand a trecut pe langa mine…cred ca se zgaria pe ochi vazand ce a pierdut…asa ii trebuie! Habar n-are prin ce am trecut eu.Normal ca n-are.Daca avea,nu ma arunca in felul cum se arunca o carpa in momentul in care a vazut-o pe ea.EA! …Oare ce face ea?

8 iulie 2008

Nu pot sa cred…mi s-a intors lumea cu susul in jos.M-a cautat…mi-a spus ca i-e dor de mine si ca ar vrea sa ne vedem…De ce face asta?De ce tocmai cand incepusem sa uit de el imi aduce aminte din nou de faptul ca..inca il mai iubesc?De ce?Ma minte pe fata,ma insala,ma tradeaza,iar apoi ma cheama inapoi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Iar eu,cum sunt o fraiera si jumatate,m-am vazut cu el.Nu m-am putut abtine,bine?N-am putut!Mi-era atat de dor de el… si in acelasi timp ma izbea o dorinta nebuna sa-l refuz,sa-i dau peste nas si sa-l fac sa creada ca nu mai dau doi bani pe el.

Si m-am dus…in momentul in care l-am vazut mi s-au inmuiat picioarele.De ce nu pot sa ma controlez,de ce?Ma facusem rosie ca racul,bineinteles,si el si-a dat seama ca inca mai simteam ceva pentru el dupa felul in care clipeam.Mereu ma da de gol asta! Si…in continuare…el vorbea,imi zambea,eu incercam sa balbai trei cuvinte,dar parca nimic nu-mi iesea pe gura.Ce pot sa spun…la sfarsit m-a sarutat si am crezut ca o sa ma prabusesc acolo pe loc.Nu trebuia…nu trebuia! Trebuia sa-i rezist…trebuia sa nu ma duc! Acum a trecut o saptamana de cand nu m-a sunat si ma gandesc la el 48 de ore din 24.Simt ca o sa plesnesc…

12 septembrie 2008

Suntem din nou impreuna!Iar noi!Iar noi doi! Simt ca plutesc si nu-mi vine sa cred ca pana la urma tot la mine s-a intors…il iubesc,il iubesc,il iubesc,il iubesc…

15 octombrie 2008

Ma doare capul de mor! Mor! Stiu ca nu trebuia sa beau atat aseara dar…ce era sa fac? Aveam nervi  si eram dezamagita…adica… cum a putut sa imi faca una ca asta? Eu,care eram…febletea lui… slabiciunea lui…

Se repeta istoria,nu? Sunt o fraiera,stiu. Data viitoare cand ma indragostesc adu-mi aminte sa ma inchid in casa pana imi trece. Eventual inca cinci luni dupa.

Eliza Nirlu, cls. a XI-a

Răutate-n stare pură. Câmpuri-cenusă –autor Diana Tatarca, cls. a XI-a

Dragă jurnalule,

După încă o noapte de nesomn pentru care ar trebui să-i mulțumesc insomniei mele cronice, stăteam la geam și mă gândeam că e o zi cu vânt potrivit. Tata dormea în camera alăturată, dar îmi dădeam seama că nu la fel de profund ca altădată, din moment ce aștepta telefonul acela pe care îl descria ca fiind “de maximă importanță” și despre care nu ne vorbea nici mie, nici mamei. A sărit ca ars când a auzit “Ring-ringul” acela ascuțit. Nu-mi dau seama prea bine cât de fericit a fost șirul de întâmplări care s-au succedat, dacă mâna destinului a făcut ca lucrurile să concludă astfel sau dacă totul s-a datorat faptului că era joi (am început să cred că joile au ceva special după ce tata mi-a mărturisit că detestă ziua în care m-am născut, într-un acces de furie. Fusese o zi de joi novembriană, în care ploua mărunt și aerul era prea rece pentru a putea fi respirat. Pe mama o dureau plămânii și nu reușea să producă decât tânguiri surde, însoțite de nori de aburi albi. Tata a dus-o la spital cu o mașină împrumutată de la un vecin, iar ea a amuțit pe scaunul din dreapta și nu a mai vorbit până a doua zi. Privind-o de pe scaunul șoferului, tata a observat o lacrimă care i se scursese pe obraz și care înghețase astfel și a sărutat-o pe frunte. După nașterea mea, viața lor nu a mai fost niciodată la fel), dar tata, greoi și amețit de somn, s-a împiedicat de marginea îndoită a covorului, pe care mama îl rugase de nenumărate ori să o îndrepte și a căzut cu toată greutatea pe piciorul stâng, care se îndoise nefiresc sub trupul lui contorsionat. Un zgomot de carne ruptă a răsunat în cameră, urmat de urletul său înfiorător. Își rupsese piciorul și apoi își pierduse cunoștința, iar eu stăteam lângă corpul său palid, conștientă fiind că trebuia să sun la salvare. Dar ceva mă oprea, un vag sentiment de superioritate care creștea exponențial. Dispunerea pe podea a grămezii aceleia de carne, prin venele căreia se presupunea că trece același sânge cu al meu îmi stârnea râsul, nicidecum compasiunea și am rămas cam jumătate de ceas privindu-l cu încântare.

Când eram mai mică am văzut pe Discovery o emisiune-documentar cu apelurile date la poliție și la salvare de către diverse victime. Îmi plăcea disperarea din vocile oamenilor și felul în care îți puteai imagina pericolul situației din relatările lor. Am vrut să fiu și eu cât mai convingătoare, sperând că poate apelul meu va fi înregistrat și folosit într-o astfel de emisiune. M-am gândit cam jumătate de oră la ce aveam să spun, repetându-mi că nu-i nicio grabă. Nu era ca și cum tata ar fi fost pe moarte și probabil că asta n-ar fi schimbat oricum nimic. Trecuse deja mai bine de o oră de la leșin când am înhățaț receptorul și înainte să apuc să formez numărul, am realizat că nu pot să dau o dovadă prin telefon a talentului meu actoricesc de față cu tata. Am luat telefonul cu mine și m-am retras în baie. Acolo am mai pierdut cinci minute cercetându-l, mângâindu-i butoanele și dădăcindu-i zgârieturile. Tata bolborosea. M-am gândit să mă spăl pe mâini, ca să fiu curată când sun. Tata mă chema. După ce m-am șters  pe mâini mi-am dat seama că prosopul era murdar, așa că l-am aruncat în mașina de spălat și am luat unul curat din șifonier.Tata începuse să înjure. Întoarsă în baie, m-am gândit să verific dacă era destul săpun lichid în recipient, dar nu a fost nevoie să mai completez, pentru că nivelul era optim. Tata mi-a strigat că mă urăște. Atunci am încuiat ușa ca să nu-l mai aud și am format numărul. Telefonul a sunat de două ori, timp în care inima aproape că-mi spărgea pieptul.

Vocea femeii era plată, dezamăgitoare, și mi-a spulberat fantezia. Brusc nu mi-a mai păsat de Discovery și m-am simțit profund rușinată că fusesem atât de emoționată cu o secundă în urmă. Am pufnit în dezgust la ideea că aceste ființe inferioare vroiau să-mi ofere mie ajutor, de parcă nu m-aș fi putut descurca de o mie de ori mai bine singură! I-am dat adresa și i-am spus ce pățise tata, cu un ton de plictis în voce. Apoi mi-am luat “la revedere”.

S-a auzit tonul. Tata încă urla și eu n-aveam chef să-i țin companie, așa că am rămas în baie până la sosirea salvării. Când a ajuns, era deja trecut de opt și jumătate. Am ieșit din baie ca să deschid ușa de la intrare și am remarcat că tata își pierduse din nou cunoștința. În spatele ușii stătea o femeie scundă, dar zveltă, cu un păr portocaliu foarte ars. Cred că avea în jur de cincizeci de ani și după cum arăta situația, probabil că începuse să se vopsească pe la cincisprezece, și de atunci repeta experimentul în fiecare lună. Rădăcinile îi erau negre și tot părul atât de aspru și de țepos, încât ajunsese să aibă textura unor paie. Purta ruj roșu dat în strat gros pe buzele subțiri, care, nu știu din ce motiv, îi conferea un aer familiar. Avea un halat alb și papuci albi de plastic, iar pe mâini mănuși chirurgicale. Alături de ea erau doi bărbați blonzi, robuști, care țineau targa. Ciudat lucru, dar femeia aceasta de lângă mine nu-mi inspira milă, ca majoritatea oamenilor. Arăta deplorabil, era de un prost gust strigător la cer, avea un limbaj neîngrijit și nu purta verighetă, fapt care mă făcea să cred că era genul acela de fată bătrână care avusese tot felul de relații disfuncționale. Dar exercita asupra mea un farmec inexplicabil, o plăceam și mi-am dorit dintr-o dată să mă placă și ea. Vocea și făptura ei emanau căldură și m-au făcut să renunț la veșnicul aer de superioritate. M-am trezit nevoită să mint, să mă apăr și să afișez îngrijorarea supremă față de situația tatălui meu, orice ca să nu o sperii sau să o îndepărtez. Era ceva în spiritul ei de observație, în oja vișinie și în atitudinea relaxată care nu-mi dădeau pace. Din acea clipă am știut că femeia din fața mea era ceva ce nu mai întâlnisem până atunci și că mă cunoștea fără să mă mai fi văzut vreodată. După ce l-au ridicat pe tata pe targă, i-am întrebat dacă nu puteam merge și eu cu ei. Mă simțeam ca un copil inadaptat care fugea cu circul. Femeia a dat din cap în semn ca da, iar după ce ajutoarele au pornit înaintea noastră cu targa spre mașină, s-a aplecat să-mi șoptească la ureche “Avem de discutat”.

Papucii îi scârțâiau pe linoleumul violent ars cu țigara de pe palier și mie îmi era imposibil să gândesc. Înduram o suferință mută și îmi plimbam ochii pe scări, pereți și înspre proprii pantofi, evitând astfel contactul vizual cu noua mea amică, care nu avea habar de scârțofobia mea. Ea își aprinsese o țigară, pe care și-o potrivise cu o mișcare scurtă între buzele uscate și din care trăgea cu jind, de parcă fumul îi ajungea la suflet și îl hrănea,  nicidecum în plămâni, intoxicându-i. Nu-și folosea mâinile pentru a fuma, ci doar buzele, iar asta m-a fascinat și atunci și mai târziu, când am văzut-o în repetate rânduri inspirând nicotină. M-a întrebat și pe mine dacă vreau și eu am întrebat-o ce anume, înainte să mă dezmeticesc și să observ că-mi întinsese pachetul de Marlboro roșu, pe care îl ținea cu ambele mâini. Acum își prinsese țigara între buza de jos și gingie și părea ușor spânzurată, într-o poziție nefirească. Toate astea îi dădeau un aer puțin fioros, dar mie mi se părea că o făceau să semene și mai mult cu mine, deși eu nu fumasem niciodată. Am întins mâna și am cercetat cu privirea pachetul deschis, simțindu-mă ca un copil în fața unei cutii cu bomboane de ciocolată asortate. Toate țigările erau identice însă și, dezamăgită fiind, am luat una la întâmplare. Ea a scuipat mucul rămas pe jos și l-a strivit sub papuc, după care mi-a întins bricheta ei aprinsă. Era argintie, iar pe față avea încrustat un vultur cu aripile întinse. Mi-am lipit și eu buzele de țigara mea, nu înainte s-o rotesc în palme și s-o adulmec. Ea a potrivit flacăra sub extremitatea țigării, dar înainte ca aceasta să se aprindă s-a îndepărtat de lângă mine și s-a uitat pe geam, părând preocupată de ceva. Eu am cercetat rămășițele pământene ale Marlboroului care se lipise de linoleum și îi arsese fibrele, provocând o nouă fisură. Țigara avea urme de ruj pe ea și dacă altă dată acesta mi s-ar fi părut cel mai mare act de vulgaritate din lume, acum aș fi vrut să ridic mucul lipsit de viață și să-l bag în buzunar, pentru a-l ocroti mai târziu, când ea mă va lipsi de prezența ei. Exact în momentul acela ușa de la apartamentul 1 s-a deschis și Madame Dupont, vecina mea franțuzoiacă, și-a părăsit apartamentul, învăluind întreg palierul într-un val de parfum dulceag și puternic, privindu-ne pe sub pălăria sa cu boruri largi și potrivindu-și eșarfa albă, fluidă, din mătase naturală.

Madame Dupont s-a apucat s-o întrebe pe femeia din fața ei ce s-a întâmplat și de ce este o salvare în fața blocului și juca îngrijorarea cu un aer boem. Cred că orice ar fi spus, nu mi s-ar fi părut prea melodramatic. Francezii ăștia, cu buclele, cicliștii și brânza lor sunt artiști prin definiție. În timp ce prezența accea luminoasă făcea conversație cu Dupont, eu mi-am băgat țigara neîncepută în buzunar și într-o fracțiune de secundă m-am aplecat și am ridicat-o și pe cea de pe jos, uitându-mă în jur cu un aer de vinovăție, de parcă aș fi comis un delict dezgustător, pentru care întreaga umanitate urma să mă condamne. Cele două doamne nu păruseră să mă observe, deși Dupont se uita cu un aer scârbit la genunchii mei juliți.

Blonzii stăteau sprijiniți de capota salvării și păreau foarte bine dispuși. Tocmai purtau o discuție aprinsă, presărată cu ghionturi și priviri cu subînțeles. Au îngăimat ceva cum că ar fi bine să plecăm. Unul dintre ei era tuns scurt și purta cămașă, iar celălalt avea părul lung, blugi tăiați și un tricou deșirat.

Pe blondul cu părul lung îl chema Leon și conducea atât de prost și de neregulamentar salvarea aceea încât puteam să simt fiecare groapă a străzii care se derula sub noi. Dandy-ul era Franz și stătea pe bancheta din spate a salvării, între mine și Margaret, mestecându-și buza de jos. Tata era întins pe targă în fața noastră și nu mi-am putut înfrâna impulsul de a-i da un bobârnac. Eram ca o familie de Crăciun, stând în jurul mesei și holbându-ne la halca de carne ce urma să ne fie servită. Mintea mea a început să țeasă inepții și imagini psihedelice. Văzându-i broboanele de transpirație șiroindu-i pe tâmple, eram sigură că se preface inconștient ca să ne spioneze. Am întrebat-o dacă nu putea să-mi ofere focul acela din nou, scoțând țigara ușor vătămată din buzunar, dar Franz m-a întrerupt, spunându-mi, pe un ton serios și responsabil, că nu aveam voie să fumez în salvare. Eu m-am pierdut de tot cu firea, și nu pentru că tonul bărbatului fusese tăios sau pentru că exercita un nor de tensiune în jurul lui, ci pentru că nici nu știam cum se ține o țigară în mână, dar iată-mă trezindu-mă cu o poftă ucigătoare de a fuma de față cu tata și cu doi necunoscuți în drum spre spital. Franz a început să râdă și mi-a oferit bricheta lui, explicându-mi că făcuse o glumă: “Nici noi nu respectăm regulile astea, nu ne-a păsat niciodată de ele. Eu mă trezesc dimineața și mă întreb dacă e ziua în care mă concediază. Și asta de cinci ani încoace, dar nu se îndură să ne dea papucii, pentru că pacienții ne iubesc. Cei la care ajungem la timp, nu cei în ale căror apartamente mizerabile intrăm doar pentru a nota ora decesului. Nu suntem punctuali, dar suntem sinceri și amuzanți. Îi facem pe oameni să râdă de bolile lor, de cât de stupid arată fără păr în cap sau cu cârje la subraț. Îi facem să uite de durere prin râs”. Eu m-am uitat la el cu o privire tâmpă, gândindu-mă la strașnica lui pledoarie.

Franz s-a întins spre mine și mi-a luat din mână țigara, cu o mișcare foarte înceată. Apoi și-a lipit buzele de ea și a aprins-o, trăgând fumul adânc în piept și scoțându-l afară în cercuri perfecte. A încercat să mi-o paseze mie, dar aceasta a întâlnit în cale o barieră inexpugnabilă de dinți încleștați. Eram în mare dificultate. Până în momentul acela crezusem că pot găsi răspuns la orice întrebare și că ironia mea era infailibilă, pentru că îmi petrecusem mai mult de trei sferturi din viață persiflând oamenii și strivindu-i sub pantofi ca pe niște gândaci a căror crustă se sfărâmă cu sunete fatidice și se amestecă cu sucul propriu. Dar nu era așa. În primul rând, nu cunoșteam destui oameni și apoi acestea erau situații complet noi pentru mine. M-am temut că o să ajung bufonul lor și am deschis gura, înșfăcând băiețește țigara.

Ajunși la spital, toată situația a căpătat un caracter serios. Leon și Franz au sărit din mașină și cu câteva mișcări rapide și sigure au coborât targa, pe care au împins-o cu viteză spre intrare. Margaret era în urma lor, afișând o figură rece, de chirurg pregătit să taie în carne vie. Gândurile-mi zburau pe câmpuri-cenușă, acele platouri nemărginite ale minții în care există, aparent, o mare diversitate de idei și de modalități care duc la producerea unei acțiuni. În realitate, este un spațiu arid, căptușit cu cenușă. E materia construcției tuturor templurilor mele, acelea în care zâmbesc și acelea în care mă rog, dar mai ales acelea în care ucid și plâng jalnic. N-am zâmbit, nu m-am rugat, n-am ucis și nu am plâns niciodată în afara minții mele, dincolo de perimetrul câmpurilor-cenușă.

Diana Tatarca, cls. a XI-a