Dormea. Trupul în abandon total, înlănţuit cu somnul,
prelungit în respiraţia calmă a nopţii,

Pielea învelindu-l cu totul, subţire, mulată perfect pe carnea plină de sânge, ca o mască,
Încarcerat în pielea lui, prins în epidermă fără cale de-ntors,
Dinspre omuşor către călcâi adunat tot într-un pumn de piele,
Lăsat somnului, dus în somn, pierdut în nemurire,
Transpirat în cuta gâtului, pe piept, şi, daca l-aş căuta, şi mai jos, între coapse.
Pradă visului, aninat de cer, trupul înmănuşat în piele caută loc de ieşire.
Trântit în pat, mâinile aruncate cu palmele-n sus, respirând simplu, în caldă plăcere,
Trupul lasă lichid, lasă urmă,
transpiraţia înmugureşte ca un gând al cărnii, ieşind din trup, desprinzându-se,
prelinsă pentru a se întâlni cu alt gând al altei cărni,
Topit în asudare, trupul lui izvorăşte făcându-şi loc între lumi, schimbă substanţă pe altă substanţă,
Carnea trece în rouă, gândul în curgere, ochiul în broboană rotundă.
În somn, trupul mustind e în trecere,
transpiraţia e semnul unei mici morţi adunate curat într-o lacrimă.
Doarme tot într-o baltă de carne,
e de-ajuns înălţarea din somn şi carnea se face apă,
apa se face lumină, şi mai mult de-atât nu se poate transpira,
Ca să se întoarcă, să se reîntrupeze, să se-adune tot pe sub piele şi să înmugurească din nou.