În premieră, duminică  24 iunie, la orele 20.30, în Centrul Istoric (Intersecția Str Franceză cu Str. Poștei),  pe scena amplasată în aer liber a Festivalului Bucureștii lui Caragiale, Opera Națională din București va prezenta un spectacol inspirat de creaţia marelui dramaturg I.L.Caragiale.
Soliştii teatrului liric bucureştean vin în centrul istoric al capitalei duminică 24 și sâmbătă 30 iunie, de la orele 20.30 pentru a prezenta fragmente din operele  „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu şi „O scrisoare pierdută” de Dan Dediu, după textele lui I.L caragiale, într-un spectacol regizat de Cătălin Voineag, „O noapte… călduroasă”.

Tipătescu, Caţavencu, Trahanache, dar şi Ziţa, Spiridon şi alte personaje ale lui Caragiale se întâlnesc pe un teren comun, acela al muzicii şi al comediei în spectacolul „O noapte… călduroasă” care se face dovada că genul operei poate deveni accesibil publicului larg şi promovând capodopere ale dramaturgiei naţionale.
La spectacol participă interpreţi cunoscuţi ai scenei lirice româneşti precum Ştefan Popov, Valentin Racoveanu, Vasile Chişiu, dar şi voci tinere: Andrei Lazăr, Tina Munteanu, Sorana Negrea, Şerban Vasile, cu toţii solişti şi colaboratori ai Operei Naţionale Bucureşti. Trecerea de la repertoriul clasic la cel contemporan reprezintă pentru ei nu numai o provocare profesională, dar vine şi din dorinţa de a promova valorile culturii.
Solişti vocali:Tipătescu – Stefan Popov Caţavencu – Andrei Lazăr
Trahanache – Valentin Racoveanu Zoe Trahanache şi Ziţa – Tina Munteanu
Spiridon – Sorana Negrea Farfuridi – Vasile Chişiu
Brânzovenescu – Şerban Vasile

Actori:
Nenea Iancu – Iulian Gliţă Lică, vărul lui Mitică – Tudor Morgovan

Regie şi coordonare artistică: Cătălin VOINEAG si Stefan NEAGRAU
libret  „O scrisoare pierdută” – Stefan NEAGRAU
Scenografie şi coordonare tehnică: Dragoş ABAGIU
Producător delegat: Dragoş CONDURACHE

Organizat de Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic, Primăria Municipiului București, la inițiativa Primarului General, dr. Sorin Mircea Oprescu,
Festivalul „Bucureștii lui Caragiale”  se desfășoară în perioada 9 iunie –  20 septembrie sub motto-ul “100 de ani –100 de spectacole -100 de personălități”  și are ca scop sărbătorirea centenarului Caragiale și transformarea Bucureștiului, pe parcursul întregii veri, într-o capitală plină de viață și de umor.
De marți până duminică, atât în Centrul istoric cât și în zona Hala Traian, au loc seară de seară spectacole de teatru, operă, circ, muzică și proiecții, toate având la bază opera marelui dramaturg. Spectacolele sunt pentru toate vârstele iar intrarea este liberă.
Instituții participante: Administrația Monumentelor si Patrimoniului Turistic, Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis, Teatrul Masca, Teatrul Nottara, Opera Nationala Bucuresti, Centrul de Creatie Arta si Traditie, Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L.Caragiale”, Muzeul National al Literaturii Romane, Biblioteca Academiei, Biblioteca Metropolitana Bucuresti si Circ & Variete Globus .

PROGRAMUL FESTVALULUI BUCURESTII LUI CARAGIALE : http://www.festivalcaragiale.ro/program.html
Va asteptam cu drag!
Director de imagine si promovare: Alice Barb
P.R. : Monica Vladutu

Biografie-Ion Luca Caragiale, nascut la 13 februarie 1852, in localitatea Haimanale, judeaul Prahova, a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist roman, de origine greaca. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman și unul dintre cei mai importanai scriitori romani. A fost ales membru post-mortem al Academiei Romane.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)[5]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 – 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța – 1907, București). În această perioadă a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.

Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș – Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.

În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.

În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră. Caricatură de Constantin Jiquidi.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor.

Bucurestii lui Caragiale

Bucureștii înainte și după Caragiale

A fost o vreme când bucureşteanului îi plăcea să fie galant, să-şi scalde ochiul seara în paharul cu licori de aur ori de rubin, să se dea în vânt după artişti şi să admire fără margini pe câte un cântăreţ la modă, pentru el muzica de local fiind o stare de spirit, iar colţul de mahala, o oază de reverii şi amintiri. Inima Capitalei pulsa până adânc în noapte, lăutarii îndoiau sufletul, oacheşele bucureştence sfâşiau aerul catifelat cu foarfecii ascuţiţi ai râsetelor şi chicotelilor, berbanţii nu se caliceau la pungă, flori şi zâmbete, căci ce poate fi mai păcut decât să fii darnic, tânăr, vesel şi frumos…

sus

Orașul modern între Orient și tentația Europei

Bucureştii la începutul secolului al XIX-lea se desfăşura asemeni unui uriaş „cumul al contrastelor”, în funcţie de felul în care fiecare familie sau comunitate înţelegea să facă trecerea de la vechi la nou şi prin prisma posibilităţilor pecuniare ale fiecăruia. Pentru vizitatorii din afară care nu cunoşteau aceste realităţi foarte bine, Bucureştii păreau ceva izbitor prin alternanţa nearmonizată dintre bogăţie, lux pe de o parte, sărăcie şi mizerie pe de altă parte. În acest contrast se regăseau Asia şi Europa deopotrivă într-o confruntare violentă. În Bucureşti întâlneai „palate, cluburi, teatre, modiste şi croitorese, ziare şi echipaje” însă cum „puneai piciorul afară” din oraş, de scufundai „în sălbăticie”.

sus

Bâlciuri, circuri și bufoni

Cea mai veche distracție urbană din spațiul românesc a fost aceea legată de bâlciuri și iarmaroace. Pentru gustul celor de jos evident. Nobilimea avea trupe mai specializate de circari, bufoni, trubaduri, magicieni de tot felul. Aceștia mai coborau și în stradă, îndeosebi în piețele centrale ale orașelor care erau reședințe nobiliare de pildă. Cea dintîi menționare a unor comedianți, saltimbanci și jonglueri în Valahia este din anul 1661, când o trupă venită din afara țării a dat reprezentații în cafenele din București și din celelalte târguri, bâlciuri, iarmaroace mai importante ale Valahiei. Abia în secolul al XIX-lea avem primele trupe de circari ale căror reprezentații erau episodice, cât o stagiune de vară. La 1861 apare „Circul American” în grădina Râmnicului sau Episcopiei care s-a aflat pe locul Ateneului Român.

sus

Cabaret, teatru, cinema în vechiul Bucureşti

În vremea lui Vodă Mavrogheni o trupă italiană de teatru s-a aventurat pentru prima oară prin îndepărtata Valahie şi în bizarul Bucureşti. Evident că au jucat scenetele într-un teatru improvizat, dar fără autorizaţie căci Mavrogheni nici nu a vrut să audă de aşa născocire. S-a întâmplat în anul 1784. În acelaşi timp, la nunta unui boier, s-a dansat pentru prima dată menuetul şi cadrilul.
Peste mai mult de 15 ani, în 1797, după vizita primului consul al Franţei republicane la Vodă Hangerli, o trupă de comedieni francezi a obţinut prima autorizaţie de a organiza spectacole la Bucureşti. Tot atunci, uliţa işlicarilor a fost numită „uliţa franţuzească” în onoarea prieteniei cu „noua” Franţă.

sus

Extravaganțe, mofturi, excese

Au existat multe personaje originale, extravagante chiar, prin comportamentul lor. Îi întâlnim din înalta societate până în rândul celor de jos, de la periferiile societății. Societatea bucureșteană de pildă i-a înregistrat în memoria locurilor pe mulți dintre ei însă nu credem să existe vreun oraș care să nu fi avut cel puțin un astfel de personaj în istoria sa. Pentru secolul al XIX-lea aflăm de câteva cazuri datorită însemnărilor memorialistice. Avem, printre altele, povestea eruditului profesor de limba franceză, Bonifaciu Florescu, care era uneori într-atât de distrat încât venea la liceu încălțat în pantofii soției pe când, un alt profesor celebru din vechime, Racoviceanu, era într-atât de friguros iarna încât nu-și lepăda haina de blană, căciula și mănușile atunci când se afla la catedră. Un fiu de boier, Costică Câmpineanu, nu îmbrăca iarna niciodată palton ci se înfășura într-un pled și un mașon cu șiret pe după gât.

sus

Bucureștiul petrece: cluburi, dancinguri, jocuri de cărți

În București a existat întreaga varietate de localuri pentru distracție: cabarete, teatre de varieteu, grădini de vară, săli de bal pentru toate pungile, cluburi de noapte, tripouri felurite, restaurante, braserii, cafenele, terase, menajerii, curiozități prezentate ad hoc la vreo răspântie de mahala. Dar a existat și distracția cartoforilor, samsarilor, speculatorilor de tot felul, care cel mai adesea își investeau tunurile financiare în cluburi cât mai exotice cu program îndelungat nocturn, cazinouri improvizate unde jocul de cărți pe care se mizau sume mari de bani reprezenta îndeletnicirea cea mai întâlnită. Un astfel de cabaret-tripou a fost chiar în centrul orașului. Avem un martor al epocii foarte neașezate din perioada anilor 1918-1920, și care a descris foarte plastic ce se întâmpla acolo. Este vorba de ziaristul M.Socianu. Acet cabaret vestit se afla „situat în Strada Sărindar şi fiind una dintre multele întreprinderi similare ale aceluiaş patron, ca Alhambra-varieteul şi Maxim, are un rol foarte dubios printre localurile publice ale Capitalei.

sus

Oraşul care ne schimbă

Oraşul se schimbă odată cu noi. Imaginea sa a evoluat pe măsura trăsăturilor noastre sufleteşti a cărui vitrină este fizionomia. Înfăţişările oraşului se modifică odată cu chipul nostru ca urmare a unui foarte interesant mimetism. Deoarece formăm un singur organism viu, care trăieşte şi moare. În această relaţionare oraşul devine ceea ce dorim noi să trăim, cu fiecare generaţie şi fiecare proiecţie împlinită la două trei generaţii. Reciproca este schimbarea pe care o suferim noi ca urmare a modificărilor de peisaj impuse. Astfel am construit oraşul-miraj, oraşul-multiplicat într-un spaţiu delimitat şi controlabil cu ajutorul camerelor de luat vederi, oraşul-multifuncţional destinat consumului unei zile, oferind un straniu sentiment de siguranţă şi de confort, diferit şi altfel aplicat faţă de ceea ce a dobândit psihicul uman în decursul timpului.

 

Foto

Tineri artisti

Trupa de la Union

Hala Traian – La Conu’ IancuMofturi la Union

Hala Traian – La Conu’ Iancu – 10 Iunie 2012Cuplete si Mofturi

Teatrul NOTARRA

Scena Centrul Istoric – 10 Iunie 2012Umor, amor, fior de dor in Bucuresti

Teatrul METROPOLIS

Scena Centrul Istoric – 20 si 21 Iunie 2012Monșer, stăm rău