MIHAI EMINESCU (n. 15 ianuarie 1850, Ipoteşti, jud. Botoşani sau Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti). Poet, prozator,  publicist, sociolog. Este cel de-al şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi (născută Juraşcu). Studiile primare şi gimnaziale  le face, cu intermitenţe, la Cernăuţi (1858 – 1866). Doi ani şi-i petrece cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, moment în care face cunoştinţă cu Ioan Luca Caragiale, apoi cu cea a lui Mihail Pascaly, unde este angajat ca sufleor şi copist de roluri. Între 1869 şi 1872 urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Drept din Viena, audiind însă şi cursuri de la alte facultăţi (economie, limbi romanice, anatomie), apoi studiază la Universitatea Humboldt din Berlin (1872 – 1874), cu o bursă de la „Junimea”, pentru a-şi lua doctoratului în filosofie (nu se prezintă însă la examene). Debutează în literatură la moartea dascălului său, Aron Pumnul (12 ian. 1866), când scrie prima sa poezie, „La moartea lui Aron Pumnul”, „publicată” în broşura scoasă cu ocazia nefericitului eveniment, semnând M. Eminoviciu, privatist. Debutul propriu-zis are loc la 25 februarie 1866, când publică în revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, cu care va intra în istoria literaturii române. Din 1870 începe să publice în „Convorbiri Literare”. Pe 15 august 1871 se numără printre organizatorii unei măreţe serbări si ai unui Congres studenţesc la Putna. Sosind în Iaşi, este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor este revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu un mare sârg, inspectând o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrieteneşte cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la Junimea. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, pleacă la Bucureşti unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef la publicaţia conservatoare „Timpul” (1877 – 1883), unde lucrează alături de Ioan Slavici şi I.L. Caragiale. Aici desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează, însă, sănătatea. În vara anului 1883 se îmbolnăveşte foarte grav, fiind internat la spitalul doctorului Al. Şuţu, apoi la Viena. Perioada cuprinsă între 1883 şi 1889 este una în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese şi în care activitatea sa scriitoricească este foarte slabă. Pe 24 septembrie 1884 este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care o continuă şi în 1886, după ce petrece un timp în Rusia la o cură de recuperare. Din 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaţilor votează o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu. Pe 23 noiembrie, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889. Pe 15 iunie 1889 este lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului doctorului Şuţu, ceea ce-i provoacă moartea. Este înmormântat în data de 17 iunie, la Cimitirul Bellu din Bucureşti. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (George Călinescu). Opera sa este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina, publicate în „Convorbiri literare”, „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, „România Liberă” ş.a.: „Venere şi Madonă” (1870), „Mortua est” (1872), „Povestea codrului” (1878), „O, rămâi”, „Freamăt de codru”, „Revedere” (1879), „Scrisorile I – IV” (1981), „Luceafărul” (1883), „Somnoroase păsărele” (1883/1884), „Sara pe deal” (1885), „La steaua” (1886). Alături de creaţia poetică, Mihai Eminescu scrie şi proză: „Făt – Frumos din Lacrimă ”, „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, precum şi unele încercări de teatru: „Amor pierdut – viaţă pierdută”, „Decebal”, „Gruie Sânger” etc. sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”. Afirmă cu putere autohtonia românilor, subliniind faptul că nu există nicio deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice româneşti, consideră că legile trebuie alcătuite ţinându-se cont de „trebuinţele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora”. Critică dur amestecul străinilor, care au pătruns în „pătura superpusă”, în problemele naţionale şi proasta organizare la nivel central şi local care nu reprezintă interesele poporului, „consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse”. Considera munca substanţă a vieţii, singura care poate să asigure un trai mai bun, condamna corupţia şi parazitismul politic, social sau cultural, critica ierarhizarea românilor după avere, practică pe care o considera contrară ideilor de egalitate şi libertate. „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc si cel dintậi romận în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasa a sufletului daco-roman cu cultura occidentală” (Garabet Ibrăileanu). „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să  povestească pe harpă şi să  legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.[…]” (Tudor Arghezi). Membru de onoare post-mortem al Academiei Române (1948).

VERONICA MICLE (n. 22 aprilie 1850, Năsăud, jud. Bistriţa-Năsăud – d. 3 august 1889, Văratic, jud. Neamţ). Poetă. Fiica unui revoluţionar ardelean, Ilie Câmpan, mort în luptele iniţiate de Avram Iancu, a venit la Iaşi împreună cu mama sa, Ana. În timpul şcolii primare îşi schimbă numele din Ana în Veronica. La susţinerea examenului pentru încheierea gimnaziului, la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, unde obţine calificativul „eminent”, în 1863, este prezent în juriu, alături de Titu Maiorescu, şi Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii ieşene. Acesta, îndrăgostit de ea, o cere în căsătorie, cu toate că diferenţa de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Au avut împreună două fete: Valeria şi Virginia Livia. În 1869 se implică în înfiinţarea unei şcoli profesionale de fete şi în îndrumarea altor şcoli de fete din Iaşi, începând, de asemenea, să se afirme şi în viaţa literară. În 1872 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Este debutul unei iubiri tragice, rămasă legendară în literatura română. Eminescu părăseşte Berlinul pentru Iaşi şi freceventează salonul literar patronat de ea, recitând poezii de amor scrise cu câteva ore mai înainte la Biblioteca Centrală, unde lucra ca bibliotecar, sau altele (Floare albastră,Noaptea, Venere şi Madonă) apărute la 15 aprilie 1870, în „Convorbiri Literare”. În acelaşi an, Veronica Micle debutează, cu două schiţe romantice, Rendez-vous şi Plimbarea de mai în Iaşi, sub pseudonimul „Corina”, în revista „Noul Curier Român”. Semnează, în revista „Columna lui Traian”, în 1874, iar din anul următor, în „Convorbiri literare”, versuri scrise sub influenţa liricii eminesciene. A mai publicat şi în revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”. Volumul de poezii apărut în 1887 cuprindea, pe lângă piese originale, prelucrări după Théophile Gautier şi Alphonse de Lamartine. Lucrările ei nu au stârnit ecoul aşteptat în rândul criticilor; Barbu Ştefănescu-Delavrancea o considera un „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemarea de a spune ceva pe lume”, iar George Călinescu „superficială” şi „frivolă”. Din 1875, după îndepărtarea soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi Meserii, la conducerea căreia este numit Micle. În timpul Războiului din 1877–1878 este soră de caritate şi face parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi. Rămasă în 1879 văduvă şi fără venituri, Veronica Micle soseşte la Bucureşti unde se află o lună şi jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obţinerea unei pensii, cei doi îndrăgostiţi fac planuri pentru căsătoria lor ce va rămâne doar un vis. Eşecul s-a datorat lipsei mijloacelor materiale care să le asigure un trai decent şi opoziţiei junimiştilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care o detesta. Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristeţe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, îşi pune capăt zilelor înghiţind un flacon cu arsenic. A fost înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan” din Văratec.