„Noi, românii, nu stăm cu mâinile în sân, căutăm mereu să facem ceva. Sunt  români care muncesc şi sunt români care fac rele. Nu există căi de mijloc. Şi nu toţi am plecat din România, pentru că muream de foame. Unii au fugit, ca să-şi salveze pielea.” Carmen Vulpe, o româncă din Craiova, căsătorită în Sfântu Gheorghe şi emigrată în Italia de 17 ani, îmbrăcată cu tradiţionalul sari, mă întâmpina zâmbitoare în restaurantul indian pe care îl gestionează la Torino: Taj Mahal, un local amenajat în perfect stil indian.

La intrare te întâmpină statuia lui Shri Ganesh, unul din zeii cei mai veneraţi ai religiei hinduiste. Mobilele de lemn încrustat înfrumuseţează pereţii.

„Bunicul meu era meşteşugar şi făcea această mobilă. Multe din mobilele de la Castelul Peleş sunt făcute de bunicul meu,” îmi spune Carmen, cu mândrie. În aşteptarea artistului serii, un balerin şi coregraf de la Bollywood, încep s-o cunosc pe Carmen.

Curând, rămân fascinată de povestea ei incredibilă, care începe încă din 1910, în timpul primului război mondial, când pe teritoriul României se aflau armatele engleză şi indiană. În timpul unei ambuscade, bunicul lui Carmen, care avea 10 ani şi era fiul unui general al armatei indiene, şi-a văzut ucisă toată familia de către nemţi. Băiatul a fost apoi adoptat de o familie de medici români.

Pe vremea aceea, căsătoriile erau combinate, astfel fu adoptată şi o fetiţă de două luni, de la New Delhi, pentru a fi crescută şi dată de soţie băiatului. Din această căsnicie au rezultat copiii, printre care mama lui Carmen care, parcă dintr-un motiv de exorcizare a urii faţă de nemţi a tatălui său, s-a căsătorit cu un medic german.

„Eu mă simt indiancă, dar niciun pic nemţoaică”, spune Carmen.

„Am cunoscut-o pe bunica mea paternă şi era o femeie puternică şi rece.”

Carmen a călcat pe urmele tatălui său, dispărut prematur, şi s-a înscris la medicină, iar în paralel a studiat baletul, împreună cu sora ei geamănă,  Doina, şi au devenit faimoase: „Eram ca gemenele Kessler.”

Şeful de partid

S-a căsătorit cu un şef de la partid, îndrăgostit şi foarte mândru că s-a însurat cu „una din gemene”, care însă începe să-i limiteze libertatea. El beneficiază de toate avantajele unui membru PCR cu funcţia importantă pe care o are în Judeţul Covasna, dar Carmen, împreună cu cele două fetiţe care se nasc din această căsnicie, duce o viaţă mizerabilă, plină de foame şi bătăi continue.  „Făceam ceai din acelaşi săculeţ de  flori de tei de nu ştiu câte ori. El se dădea mare cu alţii şi făcea cadou bonurile de mâncare primite de la partid.” De multe ori, când Carmen auzea lucruri pe care nu trebuia să le audă, era internată la nebuni şi i se aplicau electroşocuri.

A întrerupt facultatea cu un an înainte şi a fost din nou umilită de propriul soţ: „Proştii nu pot face facultate!”

Izvoarele Covasnei

Dar ea s-a ridicat din nou. Când copiii aveau 2-3 ani, s-a înscris la Institutul Hidrologic, care era în cadru militar. Când i-a sosit acasă scrisoarea de admitere, care a căzut în mâinile soţului, a fost întâmpinată de pumni şi şuturi şi a ajuns la spital.

„Din două motive nu-i spusesem că am dat examen. În caz că n-aş fi intrat, nu-mi putea din nou scoate ochii că nu eram în stare să fac o şcoală. Al doilea motiv era pentru că el îmi împiedica orice tentativă de a-mi continua studiile şi a mă realiza profesional.”

Carmen a devenit inginer ambiental şi a fost numită responsabilă a protecţiei civile la Covasna. În acea zonă sunt multe izvoare de apă care-i poartă numele: „Sunt libere, lumea merge şi îşi umple sticlele. Nu se poate îmbutelia, deşi unii o fac, pentru că nu e stabilizată, trebuie consumată în maxim 6 ore,” explică ea.

Deşi viaţa nu a fost prea blândă cu ea, Carmen nu e o femeie înrăită. În ziua în care şi-a găsit soţul cu o minoră în „patul în care şi-a conceput fiicele”, a luat-o pe acea fată şi a angajat-o ca vânzătoare.

„Avea 6 fraţi şi erau orfani. Copila aia trebuia să-şi câştige existenţă pentru ea şi pentru fraţii săi, era nevoită să se prostitueze. I-am dat serviciu, găteam eu şi pentru ei şi am avut proces cu asistenţa socială, care voia să-i ia fraţii şi să-i trimită la orfelinat. Acestea sunt realităţile României pe care nimeni nu vrea să le audă. E ca în Italia: dacă nu mă priveşte direct, nu mă interesează!”

A venit revoluţia din ’89, iar pielea soţului ei voiau s-o pună mulţi la saramură. El s-a ascuns, iar Carmen trăia de acum cu o frică în plus. Divorţul ei este demn de Cartea recordurilor, pentru un divorţ în România: a durat 7 ani. Pentru că fostul ei soţ era mână-n mână cu toţi. După care a plecat în Italia şi a început să-şi facă un rost. Când una din fiicele ei era să fie violată, la 16 ani, de propriul unchi, a plecat în România. Au fost la poliţie ca să facă denunţ, dar „întrebarea care i-a fost adresată fetei a fost:  Ai vreun martor? Eu aş vrea să văd un nenorocit ca ăsta care-şi caută martori, pentru a viola o fată. Aş vrea să-l văd!”

Româncă sută la sută

În Italia, Carmen şi-a adus şi fetele şi a devenit mediator cultural. Se ocupă şi azi de emigranţi din India, Bangladesh, Sri Lanka, dar şi de români. Şi aici a salvat multe fete de la prostituţie. A gestionat barul de la pista de kart din Moncalieri (TO) a lui Attilio Mercadante, unul dintre cei mai buni piloţi din anii ’60. A lucrat şi la prefectură, după care a decis că era momentul să se dedice total chemării străbunilor: India.

Acum doi ani, a deschis în Torino, în Via Nizza 39 bis, restaurantul Taj Mahal, numit ca palatul din Mumbay, una din cele şapte minuni a lumii, pe care Carmen încă nu a avut ocazia să-l vadă. Are trei angajaţi, toţi indieni: doi în bucătărie „pentru că în bucătăria indiană sunt prevăzuţi doi bucătari: unul la tandoor (cuptorul caracteristic indian n.r.) şi unul la curry” şi un ospătar. În plus, un băiat în ucenicie, pentru a obţine azil politic: „A venit cu barca prin Libia, a scăpat cu viaţă printr-o minune. Şi eu sunt emigrantă şi ştiu ce înseamnă ospitalitatea.”

O întreb cât se simte româncă, în toată povestea asta. „Din punctul de vedere al pământului, al copilăriei, al jocului, al suferinţei… sută la sută. }ara îmi lipseşte mult. Din punct de vedere al oamenilor, zero. M-am întors în România, să-mi vând o casă pe care începusem s-o construiesc. Acum am nevoie de bani aici. Acolo nu s-a schimbat nimic. La putere sunt tot cei care erau şi înainte, cu alt nume. Toţi promit de toate, dar nimeni nu face nimic.”

Mamă cu 6 copii

Carmen este „felicemente single”, dar la un moment dat eu pierd numărul fiilor săi. Două fete splendide şi elegante din prima căsnicie, Irina –  brunetă şi Diana – blondă cu ochii albaştri, sunt gazde perfecte pentru clienţii italieni ai restaurantului. La un moment dat, îşi face apariţia o miniatură a lui Carmen: o fetiţă cu părul foarte lung, îmbrăcată în sari: ea este Claudia, surioara mai mică a lui Stefano, şi el prezent în restaurant. Carmen i-a avut cu un italian cu care nu s-a căsătorit, pentru că nici de data asta nu a avut noroc de un bărbat cu simţul responsabilităţii. Deşi e destul de bogat, nu contribuie cu nimic la creşterea copiilor săi. Carmen l-a crescut şi pe fiul italianului, rămas văduv în căsnicia anterioară.

„Lipseşte Shahidul Islam, fiul meu adoptiv din Bangladesh. El gestionează celălalt restaurant în C.so Orbassano, Restaurantul Jaipur. L-am adoptat deja când era mare, pentru că aş fi vrut să am un fiu ca el,” spune Carmen, cu o licărire de dragoste în ochi.

O femeie singură, practic, care creşte 6 copii şi se luptă cu criza: „O ducem greu. Lumea nu mai iese ca înainte”.

Lui Carmen i s-a refuzat cetăţenia italiană, pentru 52 de euro în minus în declaraţia de venituri, deşi are şi doi fii italieni. „Când facem declaraţia veniturilor, nu putem cere bonusuri, ajutoare sociale, pentru că se cumulează cu cele ale conviventului. Dar dacă ne cerem drepturile ca persoane, se ia în calcul doar câştigul personal. Acum nu o pot cere din nou, pentru că am câştigul şi mai mic. Cheltuielile sunt mari: lumină, gaz, dependenţi, chirie, mâncare proaspătă în fiecare zi… totul, dar nu interesează pe nimeni.”

E dezgustată Carmen, dar nu se dă bătută. Cel puţin, acum e liberă, nici un bărbat nu o mai poate umili.

A sosit artistul aşteptat, George Jacob, balerin şi coregraf specializat în dansuri de Bollywood. Şi el o cheamă „mama Carmen”, a fost dragoste la prima vedere, atunci când a fost adus prima oară în restaurant de către Chitrangee Uppamah, o fată din Mauricius, care are o şcoală de dans la Torino.

Carmen îşi priveşte cu mândrie fiii, pentru că ea, la 49 de ani, devine instinctiv o mamă pentru toţi.

Irena Cara

La Repubblica, despre Carmen Vulpe

Cotidianul La Repubblica a publicat un scurt articol despre Carmen. Având în vedere adevărata ei poveste, articolul din Repubblica este cel puţin o simplificare excesiva a personajului.

A gestionat barul pistei de karting din Moncalieri, este mediatoare culturală şi cotitulară a restaurantului indian Taj Mahal din via Nizza 39. Carmen Vulpe, în ciuda numelui şi cărţii de identitate emise în România, are India în vene: «Sunt născută în România din tată din DDR (Germania democrată – n.r.) şi mamă indiană – povesteşte Carmen – În timpul regimului (comunist – n.r.) trebuia să ne ascundem, era mult rasism contra noastră, am suferit torturi, pentru că ne considereau diferiţi. De mică m-am interesat de cultura indiană şi atunci când am venit în Italia am decis să mă dedic total pentru a încerca să o fac cunoscută cât mai mult posibil». Cu trei ani în urmă Carmen a preluat gestiunea unui restaurant în via Nizza şi a decis să deschidă un restaurant indian. În scurt timp localul a devenit un loc de întâlnire pentru cei care iubesc subcontinentul asiatic, aşa încât Carmen colaborează la organizarea de evenimente şi voiaje culturale. «Concerte, spectacole, călătorii, dar în primul rând mâncare – continuă Carmen – India este o ţară fascinantă şi noi vrem să contribuim la cunoaşterea multiplelor ei aspecte.»

(sursa: La Repubblica)