TINERE TALENTE. Poetul Cristian Gabriel Groman: Un om care iartă este un om puternic-interviu realizat deLoreta POPA in Ziarul Jurnal Spiritual
Loreta Popa
Am ajuns ca atunci când descoperim un om frumos, ca spirit şi ca gând, să ni se pară ieşit din comun. Ne ascundem cât mai înlăuntru bucuriile ce ne luminează, în aşa fel încât celorlalţi să le fie greu să ne vadă aşa cum suntem în realitate. De ce? Pentru că lumea este o arenă în care leii păşesc des, fără să ne lase un răgazul unei respiraţii.
Lumea nu ne mai oferă şansa unei strângeri de mână prieteneşti. Şi totuşi, am întâlnit un astfel de spirit la început de drum, o stea rătăcitoare care vrea să atingă totul cu strălucirea ei şi cine ştie, poate astfel ceilalţi îşi reamintesc bucuria măruntă numită fericirea de a trăi, de a fi OM. Se numeşte Cristian Gabriel Groman, este din Târgovişte, are 34 de ani şi o dată cu lansarea volumului său numit „Gânduri”, apărut la Editura Singur din Târgovişte anul trecut, se numără printre autorii propuşi la premiile Uniunii Scriitorilor din România.
A fost nevoit să plece din ţară, acum locuind în Anglia, la Londra, alături de cea care îi este suflet-pereche, soţia lui, Alina. Lucrează la o companie care se ocupă cu flori, plante, ornamente şi aranjamente florale. A terminat Facultatea de Inginerie Electrică, a studiat pianul, iar în liceu a urmat profilul matematică-fizică. A ales să se exprime prin cuvânt şi în tot ce face se simte trăirea românească.
Are inteligenţă, cultură, spontaneitate, talent pur şi simplu. Un pasionat explorator al cuvântului, o combinaţie perfectă de bunătate şi sensibilitate, dar şi pragmatism. Cartea sa de versuri pune în valoare un suflet generos care vorbeşte despre alţii, dar vorbeşte şi despre sine. Are un har aparte de a arăta faţa unei realităţi dure, dând în acelaşi timp curaj celui care vrea să-şi încerce aripile.
Ceea ce ne defineşte ca oameni, în timp, este ceea ce lăsăm în urma noastră. Niciodată nu este prea devreme să vrei să faci ceva în viaţă. A intrat în literatură în culori elegante. Cristian Gabriel Groman este un spirit rar, în care omul şi poetul s-au contropit pentru totdeauna. Un veşnic călător, în aflarea propriului destin, poetic sau uman, cu o permanentă sete de cunoaştere, o sensibilitate oglindită în respectul pentru viaţă, în toate ipostazele ei.
De ce „Gânduri“? „Pentru că întotdeauna am spus că nu scriu versuri, ci îmi aștern gândurile pe hârtie”, spune Cristian Gabriel Groman. „Am scris atât poezie, cât și proză scurtă, în ambele predominând ca subiect principal iubirea, natura, dar și exprimarea neliniștilor și problemelor de zi cu zi”.
Pentru că tinerele talente aflate la început de drum au nevoie de susţinere, am decis că a-l intervieva este ce trebuie să facem, ceva ce trebuie să aducem la cunoştinţa dumneavoastră, cititorii noştri. Citind răspunsurile poetului cu siguranţă ne veţi da dreptate.
Când ai aşternut cel dintâi gând pe hârtie?
Am început să-mi aştern gândurile pe hârtie în perioada liceului. Pe vremea aceea scriam mai mult gânduri de iubire. De abia când am fost nevoit să plec în EXIL (pentru că asta este, după părerea mea), am simţit nevoia să-mi exprim dragostea şi dorul de ţară, părerea de rău că am fost nevoit s-o părăsesc, să scriu despre locurile dragi, părinţi, natură, satul românesc.
Nu am plecat pentru că era bine în ţară, am plecat pentru că nu aveam alternativă, într-o „fabrică de şomeri” în devenire. După terminarea facultăţii am lucrat în mai toate domeniile, de la muncitor necalificat (la şanţuri), ospătar, electrician, până la sudor, macaragiu, mecanic, manevrant, instalator. De abia când eşti departe de acest pământ, unde te-ai născut, începe greul cu adevărat. La început, ai da orice să scapi, să evadezi.
Însă nu se poate exprima în cuvinte dorul pe care-l simte cineva plecat de mult timp din ţară. Este ceva foarte dureros. Poate părea ciudat ceea ce voi spune acum, dar dorul şi dragostea de ţară cresc pe măsură ce timpul trece şi eşti departe de casă. Asta ca să le răspund acelora care încă mai gândesc că noi, cei plecaţi în străinătate suntem „trădători de neam”. Este un mod de gândire infantil şi păgubos.
Vorbeşti aşa de frumos despre pământul românesc… Cu siguranţă înainte oamenii erau altfel, apropierea de Dumnezeu era cu totul alta decât ceea ce se întâmplă astăzi, de ce crezi că se pierde acest obicei?
Nu cred că peste tot s-a pierdut acest obicei. Oricum, ţine şi de educaţie, iar un mare rol în ziua de azi îl au televiziunile şi internetul. Pe de o parte, rolul Bisericii a fost minimalizat şi ironizat în mod voit, pe de altă parte, unii preoţi au dat exemple negative. Însă părintele Arsenie Boca spunea: „Dacă vezi un preot beat în şanţ, ridică-l şi du-l acasă şi a doua zi du-te şi te spovedeşte la el, că harul nu i se ia”. Sunt mai multe rugăciuni dragi sufletului meu.
Rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, apoi “Tatăl Nostru”, care este rugăciunea pe care ne-a învăţat s-o spunem chiar Domnul nostru Iisus şi mai este o rugăciune foarte dragă mie: „Cred, Doamne…ajută necredinţei mele!”
Cum şi când l-ai cunoscut pe Dumnezeu? Ce înseamnă credinţa pentru tine?
Credinţa înseamnă foarte mult pentru mine. De nenumărate ori am cerut şi am primit ajutorul Lui Dumnezeu. Din păcate, în zilele noastre, omul (în general), îşi aduce aminte de Dumnezeu doar atunci când este la ananghie, la necaz şi la disperare; când este bine, uită să se roage şi să-I mulţumească pentru tot ce are.
Trăim într-un secol al vitezei, oamenii se plâng mereu că nu le ajunge timpul şi-şi închipuie că dacă fac în grabă 10 cruci (de multe ori semănând cu alungatul muştelor), fac un „Tatăl nostru”, se îmbracă cu cele mai frumoase haine şi merg fălos la biserică (să-i vadă vecinii), sunt credincioşi. Însă la slujbă, în loc să asculte şi să se roage, altceva mai bun de făcut nu au decât să-i bârfească şi să-i vorbească de rău pe cei cu care sunt în ceartă (şi nu numai).
Apoi, după ce slujba se termină, pot păcătui în voie, îi poţi culege din şanţ sau de pe lângă gard, pentru că la următoarea spovedanie, li se iartă din nou totul. Credinţa stă în suflet, te poţi ruga oriunde, o singură vorbă de căinţă adresată din inimă, lui Dumnezeu, face mai mult decât 1000 de cruci sau mătănii făcute la repezeală, dar cu gândul aiurea, în altă parte.
Ce ne face pe noi oamenii să uităm de lucrurile importante? De iertare, de omenie? Credinţa, totuşi, este ceea ce noi, românii, avem din belşug…
Naţiunea noastră a fost din cele mai vechi timpuri respectată. Observ, cu mare bucurie, că au început să se dezlege limbile unora care au ţinut foarte mult timp nişte adevăruri ascunse. Astfel, nume grele şi voci răsunătoare au început să spună la unison că naţia noastră este una dintre cele mai vechi existente, iar din limba noastră s-a tras chiar limba latină şi nu invers, cum am fost învăţaţi.
O spune chiar unul dintre foştii consilieri ai Papei, (Miceal Ledwith), care a avut acces la toate documentele secrete ale Vaticanului. Poate că nu întâmplător, Papa Ioan Paul al II-lea, vizitând România, în mai 1999, a numit-o „Grădina Maicii Domnului”…Putem spune că toleranţa este o măsură a înţelepciunii, un om tolerant este un om înţelept, ce-i drept! Însă, mai mult decât atât, aş putea adăuga că iertarea, mai mult decât toleranţa, este măsura şi puterea înţelepciunii. Un om care iartă este un om puternic.
Trăim vremuri tulburi, într-adevăr. Lipsurile materiale, crizele interminabile şi repetate i-au înrăit pe oameni, i-au făcut mai reticenţi, mai închistaţi, mai nervoşi, mai indiferenţi, mai încrâncenaţi. Este foarte greu pentru omul zilelor noastre, supus zi de zi stresului cotidian, să mai fie tolerant, atunci când are frigiderul gol şi se gândeşte cu groază la facturile de mâine.
Pentru că a venit vorba despre facturi şi criza prin care trece întreaga lume, şi eşti poet, dar trăieşti cu picioarele pe pământ aici şi acum, crezi că a rămâne în afara Uniunii Europene este un lucru bun sau rău? Crezi că această criză are rădăcini într-una spirituală?
Am o părere personală formată de-a lungul mai multor ani. Fiind doar o părere personală, puteţi sau nu să o luaţi în seamă.Totuşi, dacă m-aţi întrebat, vă răspund. Uniunea Europeană, în opinia mea, seamănă zdrobitor de mult cu un nou Imperiu. Un Imperiu modern. Ceea ce n-au reuşit Napoleon, Hitler sau alţii ca ei, pe calea armelor, acum se poate realiza pe cale „paşnică”…Fiecare naţiune vine de bună voie în acest imperiu, ca mielul la tăiere, oricum, altă alternativă nu există.
Ar însemna o izolare totală, o sinucidere din mai multe puncte de vedere. Sunt interese mari în joc, ei îţi dau cu o mână, dar îţi iau înapoi cu şapte şi-ţi impun ceea ce trebuie să lichidezi. N-o să mai ai voie să-ţi cultivi seminţele din producţie proprie, trebuie să le cumperi pe ale lor, care au chimicale. N-o să mai ai voie să-ţi creşti în bătătură propriul purcel, viţel.
Trebuie să cumperi de la ei, de-a gata injectate cu aceleaşi chimicale cancerigene. Şi culmea este că majoritatea oamenilor îi privesc ca pe nişte salvatori…
Am scris şi câteva „gânduri” pe această temă „Ca boii, iar… la jug…“ „Nicicând n-am stat vreodat’, ca neam, cu mâna-ntinsă/Și niciodat’ ca sluga nu am îngenuncheat/Venit-au mii de hoți din zarea necuprinsă/Dar noi, cu bărbăție, pe toți i-am alungat./Acum, ne vin „prieteni” ce vor să ne „ajute”/Ținând ascuns pumnalul, cu mare vicleșug/Și se oferă darnic, pe noi să ne-mprumute/Ca-ndatoraţi, să tragem ca boii, iar… la jug“.
Bineînţeles că una din cauzele crizelor interminabile prin care trecem este şi una spirituală. Eu, cred că aceste crize sunt induse, sunt anumite jocuri de culise, greu de explicat şi de înţeles în acelaşi timp. Dumnezeu a spus: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”, nefăcând nici o restricţie la un număr aparte. Acum, oamenii fără de Dumnezeu care conduc destinele planetei vor să reducă numărul populaţiei. Pământul acesta, săracul, are atâtea resurse inepuizabile, dar ni se spune (constant), că suntem prea mulţi oameni şi nu ni se va putea asigura hrana necesară.
La un simplu calcul matematic, împărţind numărul hectarelor de teren bun (care se poate lucra, excluzând suprafaţa mărilor, oceanelor şi a munţilor), la populaţia actuală a globului, veţi avea o surpriză de proporţii. Numai că astăzi sunt câţiva care deţin averi colosale ( cei care conduc destinele planetei), iar majoritatea oamenilor simpli se zbate între nivelul de plutire şi sărăcia propriu-zisă.
Mai mult decât atât, au fost descoperite atâtea surse de energie neconventională, încât se poate renunţa oricând la combustibilii lichizi sau solizi însă, bineînţeles, nu se doreşte acest lucru de către marile corporaţii. Să nu mai pomenim de marea industrie farmaceutică; sunt atâtea tratamente şi remedii naturiste bune, care se încearcă a fi scoase de pe piaţă, pentru că boala înseamnă o afacere pentru ei, şi încă una foarte profitabilă în timp ce tratamentele şi remediile care dau rezultate sunt ţinute sub tăcere.
Ai avut parte de momente grele, mai mult ca sigur. Acorzi a doua şansă?
Au fost multe momente grele în viaţa mea, atât în ţară, cât mai ales în străinătate. Acelora care încă mai cred că în alte ţări umblă câinii cu covrigi în coadă le pot spune că nu-şi pot închipui cât de multe nedreptăţi pot suporta nişte oameni doar ca să-şi câştige pâinea ce le-a fost refuzată în propria ţară. Acord a doua şansă, dacă merită. La noi a devenit o obişnuinţă, toţi cei care vin la putere dau vina pe cei care au condus înaintea lor.
Asta este cea mai mare prostie după părerea mea. Politicienii noştri încă nu s-au maturizat, va mai trece o bună perioadă de timp până se va produce acest lucru. Încă n-au înţeles că trebuie să lucreze împreună, fie că sunt la putere, sau în opoziţie, pentru binele poporului şi nu pentru buzunarul propriu.
Vorbind despre copilărie, despre părinţi, despre prieteni, ai vreun moment special pe care vrei să-l împărtăşeşti cu noi?
Îmi aduc aminte cu foarte multă bucurie de momentele fericite ale copilăriei mele, cu viaţa frumoasă şi liniştită de la ţară, cu datinile şi obiceiurile de Crăciun, de plecatul la colindat, când ne întorceam cu trăistuţele doldora de covrigi, nuci, mere şi colăcei, de toamna bogată, când ne întorceam obosiţi, dar mulţumiţi şi fericiţi de pe câmp.
Am încercat să evoc aceste bucurii în unele dintre „Gândurile” mele. Aşa este, am întâlnit OAMENI minunaţi, cu care am devenit ulterior prieten şi asta îmi demonstrează încă o dată că NIMIC NU E ÎNTÂMPLĂTOR în viaţă.
Sufletele oamenilor formaţi din acelaşi „aluat”, rezonează foarte mult şi, fiind pe aceeaşi lungime de undă, inevitabil, se împrietenesc. Secretul prieteniei adevărate constă în lucruri simple:sinceritate, respect, corectitudine, încredere. Ca şi secretul fericirii: „Fericirea e simplă, stă în lucruri mici”, aşa cum sună versurile unei melodii pe care o ador, cântată de un om foarte drag sufletului meu, şi anume compozitorul Walter Dionisie.
Este harul primit, în cazul nostru talentul de a scrie versuri, ceva care se moşteneşte? Se regăsesc oamenii în poeziile tale? Ce te-a ajutat să te ridici atunci când ai căzut?
Nu cred că talentul se moşteneşte. Nicidecum. Talentul, fără muncă nu înseamnă absolut nimic. Ca în pilda talanţilor. Talentul se şlefuieşte doar prin multă muncă. Poezia adevărată, scrisă din inimă, cu suflet şi pentru suflet, se lipeşte de tine.
În ziua de azi însă, apar tot felul de cuvinte „potrivite”, de parcă metoda după care au fost scrise este aceasta: „Se introduc circa 100 de cuvinte într-un recipient (o căciulă ar fi indicată), se extrag unul câte unul şi se notează pe o coală de hârtie, în ordinea în care au fost extrase (evident). Astfel, avem de-a face cu o nouă „Poezie”.
Îmi place atunci când şi alţi oameni se regăsesc în „Gândurile” mele scrise, asta înseamnă că nu sunt singurul care gândeşte aşa. Este o alinare şi o satisfacţie în acelaşi timp. Ce m-a ajutat să ma ridic atunci când am căzut?!? Dumnezeu… Şi mai este nevoie de un suflet pereche care să te înţeleagă, să te susţină şi să te sprijine. Mă simt norocos din punctul ăsta de vedere şi îi mulţumesc pentru aceasta soţiei mele.
Te rog să-mi spui care este cel mai drag vis al tău şi cel mai bun sfat pe care l-ai primit?
Cel mai bun sfat pe care l-am primit sunt cele zece porunci, cât despre cel mai frumos vis al meu… să reuşesc să mă stabilesc (cu familia) în România, într-un colţişor de rai (cum este Moeciu de Sus), în vârf de munte şi departe de lume şi civilizaţie. Să ascult zi de zi susurul izvorului, clinchetul talăngilor şi ciripitul păsărelelor.
Ascult… Fiecare dintre noi este supus greşelii, iar puternic este omul care îşi poate recunoaşte greşeala, îşi cere iertare şi merge mai departe.
Scrisoare către părinţi…
Vă scriu cu doruri, mamă, din grea străinătate
Avem şi ouă roşii…şi vin…şi cozonac,
Dar inima mereu, în piept, tot ni se zbate
C-am vrea să fim cu voi, la masa din cerdac.
În zilele acestea, natura iar renaşte
Noi, vă rugăm frumos, să nu vă supăraţi
C-anul acesta, mamă, n-om fi acas’ de Paşte
Şi-oriunde-am fi în lume, în gând să ne purtaţi.
Iisus Hristos învie pentru noi toţi, acum
Şi-o rugă către El, fierbinte, înălţăm.
Sperăm să fim cu voi, la masa de Crăciun
Şi cu iubire multă să vă îmbrăţisăm.
Colindă pentru părinţi…
A sosit din cer Ajunul
Cu-n toiag şi-o nuieluşă,
Vestind lumii-ntregi Crăciunul.
Şi-a bătut uşor, la uşă…
Ne-a-ntrebat dacă-l primim.
L-am poftit îndată-n casă,
Lângă foc să-l găzduim
Şi l-am aşezat la masă.
Îngheţat era, moşneagul
C-a făcut o cale lungă.
De-ajutor i-a fost toiagul
Pe la noi ca să ajungă.
„-Moşule… ia zi-ne, dară,
Fost-ai şi pe la părinţi?!?
Nu putem ajunge-n ţară
Deşi-am fost foarte cuminţi…“
„-Fost-am, dragii mei, şi-acasă
La ai voştri, scumpi părinţi.
Bunătăţi au ei pe masă,
Dar în ochi, lacrimi fierbinţi.
Mama, scoate iar din vatră
Cozonaci şi pâine coaptă.
Tata, iese pân’ la poartă
Şi se uită, şi v-aşteaptă…”
Greu este când eşti departe
Şi la ei nu poţi s-ajungi.
Şi-o distanţă te desparte
Ca în braţe să îi strângi…
