Talentul dumneavoastră epistolar, domnule Liiceanu, nu îl pune nimeni la îndoială. Ştiţi să scrieţi scrisori frumoase, scrisori caustice, scrisori duioase, scrisori inimitabile. Aveţi şarm, plasticitate şi – citite şi de alţii, nu doar de adrisant – aceste scrisori au darul să te furnice. Faceţi portrete extraordinare, ştiţi să strecuraţi atîta filozofie în ele încît să te dea gata, fără să fie considerate, din perspectiva cititorului, prea docte, povestiţi inimitabil. În plus, un volum care se promovează în staţiile de metrou din Bucureşti trebuie să fie plăcut la citit, să nu obosească, deşi spune lucruri grave, petrecute în comunism.Am închis, cu această imagine, ultimele rînduri din volumul dumneavoastră Dragul meu turnător, apărut de cîteva zile la Editura Humanitas. În acest volum, îi trimiteţi o serie de optsprezece scrisori turnătorului dumneavoastră din anii ’70, turnător pe care l-aţi descoperit în 2006, în Dosarul de Urmărire Informativă de la CNSAS, dosar vi s-a deschis de Securitate după întoarcerea de la o bursă, din Germania. După o întîlnire faţă în faţă cu acest turnător, la sediul Editurii Humanitas, la începutul acestui an, îi trimiteţi o serie de optsprezece scrisori, toate din 2013, ca să înţelegeţi cum de-a ajuns acest coleg al dumneavoastră de la Institutul de Filozofie – după 1990, acţionar la Humanitas, fost redactor-şef la Editura Politică – să vă toarne la Securitate, oferind probe pentru un viitor proces politic, la prefigurarea unui nou „lot Noica“.

Mi-e teamă, domnule Liiceanu, că aţi scris degeaba această carte, că nu este nimic de înţeles în comportamentul acelui turnător. La finalul cărţii, dumneavoastră spuneţi că, după întîlnirea faţă în faţă, aţi avut senzaţia că aţi stat de vorbă cu „un om perfect vidat, cu o păstaie“. Dar vă înduraţi şi faceţi un întreg excurs filozofic despre cum dispar conştiinţa (religioasă sau laică), imperativul etic, simţul moral la unii oameni. Prea multă energie aţi risipit cu aceste consideraţii! România a avut, în vremea comunismului, securişti, turnători, activişti şi alţii, cei supravegheaţi.  Iar turnătorilor nu le va părea rău, nu se vor căi, nu vor avea regrete, nu se vor „perpeli“, cum scrieţi dumneavoastră. Cereţi prea mult, zău! Întîlnirea de la sediul Editurii Humanitas a fost edificatoare, ce vă trebuia mai mult? Ce aţi aşteptat? Să vină turnătorul în genunchi la dumneavoastră şi să vă ceară iertare? Să-şi sfîşie cămaşa? Să invoce clemenţă? Să spună „am greşit“? Să facă un „proces al comunismului“ din fotoliul Editurii Humanitas?

Eu nu cred că un om – turnătorul dumneavoastră  –, ajuns la 83 de ani, mai poate avea iluminări sau tresăriri de conştiinţă. Un om bun va fi bun şi la 20 de ani, şi la 80 de ani. Un om înclinat să facă rău – sau să fie nepăsător faţă de semeni – nu va deveni un sfînt pe măsură ce sfîrşitul îi va fi mai aproape. Dimpotrivă, sînt de părere că, odată cu trecerea timpului, la unii oameni calităţile se accentuează, iar la alţii defectele devin stare de fapt. Avem bătrîni admirabili, dar ei erau frumoşi şi în tinereţe, şi avem bătrîni cîrtitori şi egoişti, dar ei au fost aşa tot timpul vieţii lor. Pe patul de moarte nu se întîmplă nimic. Pleci. Nu devii mai bun.

Chestia asta cu falsele iluminări mi-a fost descrisă de Răzvan Rădulescu, într-un interviu pe care i l-am luat acum cîţiva ani, după ce i-a apărut romanul Teodosie cel Mic. Zicea Răzvan Rădulescu: „Marea mea sîcîială, în toate filmele, mai ales în acelea cu pretenţii, cu anvergură, era că un anumit personaj avea epifanii, iluminări, revelaţii. E foarte iritant să vezi la sfîrşitul filmului că personajele înţeleg. Ce înţeleg?“. N-avem ce să înţelegem, domnule Liiceanu! Au turnat pentru bani, pentru funcţii, ameninţaţi, şantajaţi, invidioşi, mici la suflet şi la gînd, plaţi. Turnătorul dumneavoastră nu este o excepţie. Nu este o arătare de pe altă planetă, ceva nemaivăzut, nemaiîntîlnit.

În acelaşi interviu, Răzvan Rădulescu mai spune un lucru: „Asta nu-i o problemă, să fii în postura victimei. Asta ţi se poate întîmpla fără să faci eforturi. Ceea ce am vrut eu să înţeleg a fost că şi în postura călăului poţi ajunge fără să faci eforturi. Toată lumea îşi imaginează cum e să fii victimă, mulţi îşi spun viaţa m-a lovit foarte nasol, să nu-mi dea Dumnezeu cît pot duce. Viaţa te poate lovi urît, toată lumea se aşteaptă la asta. Asta pare să fie condiţia noastră, a tuturor: vine cineva şi ne-o trage urît. Asta e indiferent de regim, de condiţii, indiferent de orice. Ce nu ne place nouă să recunoaştem este că noi înşine putem fi în postura de a le-o trage altora foarte urît. Foarte urît: în felul ăla în care zeci de ani de istorie te pot condamna după aia. […] De fapt, şi o variantă şi cealaltă, a victimei şi a călăului, sînt două feţe ale aceleiaşi naturi umane. Posibilitatea de a pune mîna pe bîtă şi a face ordine e foarte tentantă. Trebuie să te abţii din greu. Prefer să spun lucrul ăsta şi să fiu blamabil pentru că am spus-o, decît să o fac vreodată. Mi se pare că e datoria mea să spun asta, că tentaţia călăului există în fiecare dintre noi“. Dacă înlocuim în acest citat călăul cu turnătorul, poate că vom avea o explicaţie, deşi nu de explicaţii ducem noi lipsă.

Pe urmă, să venim la instituţia căreia îi erau destinate aceste turnătorii: Securitatea din vremea lui Ceauşescu.

Acea Securitate nu mai intervenea să prindă „duşmani de clasă“ şi să-i aresteze. Era o instituţie pretins ocultă, care făcea tone de hîrtii. Aduna date despre oricine ieşea „din rînd“. Devenise o instituţie birocratică, îşi păstra privilegiile şi salariile prin supraveghere intensă. Oricine putea intra în vizorul Securităţii şi oricine putea contribui la maldărul de dosare. Răul se banalizase, după un titlu al lui Marius Oprea. Convieţuiam cu Securitatea poate mai mult decît cu soţia sau cu copiii. În acea epocă, cred că turnătoriile n-aveau stigmatul oprobriului public care există astăzi. Personal, am mai povestit despre tentaţia răului, în vara aceasta, lui Daniel Cristea-Enache, într-o discuţie găzduită de LiterNet: „De securişti nu am avut parte. Nu m-a căutat nimeni să-mi propună vreo colaborare sau să mă tragă de limbă. Nu ştiu cum aş fi reacţionat, nu ştii niciodată ce resurse de ticăloşie sau de compromis zac în tine. Într-un sistem totalitar, victima e importantă, prin asumarea suferinţei, prin «ieşirea din rînd». Dar la fel de important este cum un om obişnuit şi normal devine un «rinocer». N-avusesem timp şi poate nici structură să devin un «rinocer». Dar, cine ştie, dacă la terminarea facultăţii, dacă nu cădea Ceauşescu, mi s-ar fi propus să intru în structurile de partid, ca să rămîn la Iaşi, şi să nu plec într-un sat prăpădit, oare aş fi refuzat oferta? Nu vreau să dau un răspuns mincinos, dar nici nu vreau să cad în autoflagelare. Probabil că, pînă la urmă, m-aş fi dus în acel sat unde ar fi trebuit să ridic nivelul de civilizaţie şi de cultură al poporului. Şi, mai departe? Cîţi nu s-au blazat, cîţi nu şi-au distrus sănătatea şi viitorul într-o navetă istovitoare? Citeai, da, şi? Încingeai băute prelungite în noapte? Da, şi? Erai căsătorit sau divorţat, sau singur şi depresiv, aşteptînd marea iubire? Da, şi? Ce viaţă e asta cînd sistemul influenţează destinul tău şi-ţi dă la cap?“.

Vă spuneam că turnătoriile n-aveau stigmatul pe care îl poartă astăzi. Sigur, una era să dai o notă informativă sau să discuţi cu securistul la întoarcerea din străinătate şi altceva să te înhami, primind şi un nume de cod, să devii informator – „persoană de sprijin“. Cînd ajungeai în acea postură, se petrecea nu doar scindarea vieţii tale, ci intrai şi într-un registru al burlescului. Adică, de ce primeai un nume de cod, de ce trebuia să dai note cu pseudonim? Un caraghioslîc enorm, multe dintre aceste note erau inutile chiar şi pentru Securitate. Această adunare de hîrtii (această strînsură de delaţiuni şi răfuieli) este un alt mod prin care Securitatea îşi justifica prezenţa, prin această puzderie de coduri, de nume pocite şi de note care mai de care mai pretins elaborate, în esenţă un erzaţ de vieţi, pe gustul Securităţii, care trebuia să aibă în evidenţă posibilii „duşmani“.  Fără această uriaşă maculatură, Securitatea ar fi trebuit desfiinţată. Căci, altfel, această instituţie era cu totul neprofesionistă în „cazurile“ mari, amintiţi-vă ce aiuristic s-a comportat Securitatea în relaţia cu Carlos Şacalul (care nu era nici pe departe teroristul înspăimîntător, Carlos potrivindu-se de minune cu Securitatea română la palavre şi minciuni; excelentă cartea lui Liviu Tofan consacrată lui Carlos, Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc).

Am să aduc în atenţie o pagină dintr-o nuvelă de Norman Manea, nuvelă intitulată Trenciul, inclusă în volumul Fericirea obligatorie – patru povestiri despre viaţa în comunismul „multilateral supravegheat“ –, nuvelă apărută în Occident (în Germania) înainte de căderea comunismului şi difuzată în volum în multe alte ţări după 1989. Imaginea unei Securităţi abominabile se sfarmă în faţa birocraţiei. Ideea lui Norman Manea este că, în comunism, linia de demarcaţie între buni şi răi, între alb şi negru, între ticăloşi şi rezistenţi nu este atît de pregnantă. Să cităm din Trenciul – o nuvelă despre suspiciune, în primul rînd despre suspiciune, dar şi despre critica doar din vorbe a regimului – afirmaţia unui personaj: „ăştia, urmăritorii noştri, ai tuturor, sînt plictisiţi. Plictisiţi, dom’le! Lucrează fără chef, aşa, să treacă luna, să ia salariul. Fac rapoarte, să pară ocupaţi; altfel se reduce personalul şi se pierd privilegiile. Lucru în gol, fără spor. Nu numai fabricile şi ogoarele lucrează fără spor. Pînă şi instituţia asta… INSTITUŢIA, adică, ştii la ce mă refer, bineînţeles, Instituţia de Bază! Tot ineficientă, ca şi cele din subordine. Mijloacele cele mai bune la dispoziţie, bineînţeles, dar lucrează în gol, Savantule! Crede-mă, în gol. Gîndeşte-te… se tot umplu dosarele şi dulapurile. Rapoarte, note informative, teancuri, teancuri? Şi? Nimic! Nimic, băiatule… Nu pot pune în practică, în lucru, ceea ce tot pregătesc şi adaugă şi reiau şi sporesc. Nu mai sîntem pe vremea Georgianului mustăcios… […] motivaţia se tot pregăteşte, bineînţeles, maşina trebuie să lucreze, dacă tot există, trebuie să lucreze. În gol! Dulapuri, camere întregi. Dosare, dosare, dosare care nu se concretizează. Randament minim şi la ăştia, să ştii“.

Dumneavoastră, domnule Liiceanu, încercaţi să explicaţi ce era în mintea unui turnător, dar vă închipuiţi şi ce ar scrie astăzi maiorul Ion Pătrulescu (cel care îl coordona pe turnător). După umila mea părere, îl faceţi prea deştept pe acest maior de Securitate, scrisoarea sa (inventată de dumneavoastră) pare calofilă. Hai să acceptăm că securiştii pot scrie şi aşa cum aţi ficţionalizat dumneavoastră. Un tip de ficţiune practica şi partidul. O spune Paul Cornea în recentul volum Ce a fost – cum a fost:  „Încetul cu încetul şi îndeosebi după Congresul al XX-lea [al PCUS, în 1956, cînd Hruşciov denunţă cultul personalităţii şi crimele lui Stalin – n.m.], credinţa mea tare ca stînca se fisurase. Încetasem să mă automistific. Înţelegeam că, dacă, aşa cum s-a spus, comunismul e o religie laică, partidul nu echivalează cu o biserică, ci e mai degrabă asemănător unei cazărmi, adăpostind o armată de militanţi strict încadraţi, supuşi unei discipline stricte, educaţi să îndeplinească orice ordin, fără dreptul (desigur, mic-burghez) de a-l discuta. Partidul menţinea în rîndurile membrilor o atmosferă de permanentă tensiune, exagerînd importanţa duşmanului ori, pur şi simplu, inventîndu-l, spre a induce ideea imposibilităţii alternativei şi a-i ţine pe oameni într-o stare de mobilizare continuă“. Din nou despre duşmani, ceea ce eraţi şi dumneavoastră.Duşmani potenţiali, care trebuiau urmăriţi.

Iertaţi-mi blasfemia, dar am o stranie senzaţie că asemenea cărţi despre „dragul meu turnător“ sînt ineficiente. Nu doar că ne îndepărtăm de acea lume – asta e o realitate biologică –, iar lumea (chiar şi cea românească) are alte preocupări, alte apăsări, alte nemulţumiri, oricît ne-ar chema spre lectură, din staţiile de metrou, asemenea cărţi. Sînt ineficiente pentru că turnătorii vor fi la fel, securiştii – aceiaşi (poate mai deştepţi, dacă le ficţionalizăm adresarea către noi), iar noi mereu între două luntri, neştiind prea bine dacă acea lume a fost represivă sau doar burlescă, dacă am trecut prin teroare sau prin farsă. E posibil, ca toate răspunsurile indecise, ca adevărul să fie undeva la mijloc. Dar asta nu ne va ajuta să ne limpezim, distanţa temporală faţă de acea lume nu clarifică nimic, e doar o ceaţă deasă, cu „dragi turnători“ şi securişti de la care nu avem ce să aşteptăm. Am intrat într-un unghi mort, după atîta vehemenţă („sistem represiv şi criminal“, repetat pînă la saţietate), doar ficţiunea epistolară să ne mai dea un sens. Căci, în rest, dumneavoastră îi spuneţi turnătorului, în birou, la editură, „o lăsăm baltă“ şi chemaţi pe cineva să-l ducă acasă cu maşina. Iar apoi vă puneţi pe scris.