Mănuși și grădinărit

 

Într-un cartier din marele oraș, doamna Dib își însoțea fiica, Dida spre taxi și îi dădea ultimele sfaturi prețioase.

– Salută-l pe unchiul Sebastian din partea mea și orice-ai face să nu-ți dai jos mănușile. Nu trebuie să creadă că suntem o familie de ciudați.

– Eu nu sunt ciudată! Sunt o fată foarte, foarte normală…în afară de…Eu cred că i-ar părea mai straniu că port mereu mănuși.

– Poate, dar tu tot trebuie să le porți. Spune-i că suferi de alergie. Acum dă-mi un pupic dulce.

Dida a sărutat-o pe mama, zicându-i:

– Mult noroc cu cercetările!

– Mulțumesc! Sunt sigură că la unchiul Sebastian te vei simți minunat. Pa, draga mea!

În partea opusă a orașului, unde casele dispăreau una câte una, domnul Sebastian s-a trezit și imediat s-a gândit că în acea zi va ajunge nepoțica lui.

– Trebuie să port mereu mănușile! Sărmana copilă, a fost trimisă să locuiască cu un unchi pe care nu l-a văzut niciodată.

După ce a pregătit o ceașcă cu ceai de mentă și câteva brioșe cu gem de caise, domnul Sebastian a ieșit în grădină, așa cum făcea în fiecare zi. A luat ziarul, care îl aștepta în întunecata cutie poștală și s-a așezat la umbra uriașului tei din mijlocul curții. Și-ar fi dorit să continue să citească, dar o gladiolă roșie se întindea pe el și îl mângâia cu atingeri delicate, însă era insistentă.

– Fii cuminte! o certă el, încercând să se concentreze pe articolul care i se părea destul de interesant, dar gladiola dorea să fie remarcată. Astfel, Sebastian a lăsat jurnalul și a luat stropitoarea.

Grădina era destul de mică și extraordinar de frumoasă, cu iarba verde-smarald, locuită de garoafe parfumate, bujori încoronați cu petale albe și roz, levănțică aromată care se odihnea lângă zambilele catifelate. Printre toate aceste flori se înălțau copăcei înveliți cu flori mov, roz, roșii, galbene, gingașe și înmiresmate.

Sebastian a început să ude florile care se bucurau de apa rece.

– Încă două minute, apoi mă pregătesc să întâmpin micul meu oaspete. Ar fi mai bine să-mi pun mănușile chiar acum- s-a gândit grădinarul.

A observat taxiul care s-a oprit în fața casei și s-a dus la poartă. Mănușile lui cu pătrățele albe și albastre dădeau impresia că are în mână un buchet cu flori.

Din mașină a coborât o călătoare mică și frumoasă care a ridicat privirea asupra domnului Sebastian.

–          Dido!? Tu ești, Dido!?

Fetița a zâmbit și a întrebat timid:

–          Da. Tu ești unchiul Sebastian?

–          Chiar eu sunt!

Dida a privit, cu ochi profunzi de culoarea pământului fertil, florile albastre și roz care se agățau de gardul din lemn.

–          Sunt foarte frumoase! a exclamat ea.

Avea aproape zece ani, era înaltă și subțire, cu fața palidă. Părea timidă ca o plantă crescută la umbră, dar hotărâtă să atingă razele soarelui. Purta o rochie maro cu năsturei albaștri, în picioare, pantofi negri, iar mâinile erau acoperite de mănuși albaste.

–    Intră, dragă! o invită Sebastian, amabil.

–    Mă bucur să te revăd! Ultima dată când te-am întâlnit erai o păpușică. Îmi amintesc și acum că erai îmbrăcată în alb din cap până în picioare. Uită-te la tine, ce mare te-ai făcut! Ce mai face mama ta?

–    Este mereu ocupată cu cercetările ei. Acum se pregătește de o călătorie în jungla amazoniană pentru a studia o specie rară de plante. Trebuie să spun că am o mamă foarte curajoasă.

–    Așa a fost de mică. Mereu o vedeai în vârful unui copac, alergând prin iarba moale, observând plante sau insecte. Cred că este amuzant să ai o astfel de mamă.

–    Uneori este, însă eu sunt un obstacol pentru ea. Trebuie să se îngrijoreze pentru mine când pleacă într-o călătorie. Suntem total diferite: ea își dorește ca lucrurile să decurgă repede, pe când eu  aș vrea ca timpul să se oprească în loc ca să pot observa și cele mai mici și nesemnificative detalii din mediul din jurul meu.

Sebastian a condus-o în camera ei care avea peretii albastru deschis, patul îmbrăcat în alb se afla lângă o măsuță pe care dormea un buchet de trandafiri roșii ca focul.

Unchiul a fugit în bucătărie, a dat mănușile jos, a pregătit niște sandvișuri utilizând o roșie mare și frumoasă luată din grădina de legume. În timp ce turna ceaiul în căni, a auzit pașii nepoatei și s-a grăbit să-și pună mănușile. I-a oferit o ceașcă și a observat că și ea purta mănuși, dar diferite de cele anterioare, atât la aspect, cât și la material: erau din piele.

Sebastian s-a uitat curios la fetiță, care, la rândul ei, îi privea mănușile. Dida a ridicat capul, studiindu-i ridurile ca și cum acestea ar fi condus la o comoară ascunsă de secole.

– Ce-ai zice dacă am mânca afară? a întrebat Sebastian.

Amândoi au ieșit ținând ceștile în mâinile învelide de mănuși. Soarele dispăruse după un nor, dar grădina strălucea cu o lumină proprie. În timp ce Dida mergea spre masă, s-a întâmplat ceva ciudat: toate plantele au început să suspine și să strănute ca și cum ar fi bătut vântul.

Totuși, unchiul nu simțea nicio adiere de vânt. Aerul era calm, însă dintr-o dată a devenit neliniștit, de parcă ar fi fost în așteptarea cuiva.

În liniștea ei, grădina a început să vorbească, să șoptească, să suspine ca un ceas verde în bătaia unui ritm etern. Gladiola roșie s-a îndoit într-un prelungă plecăciune, curios, nu dedicată stăpânului. Minunatele flori se închinau la trecerea Didei.

–          Fac des asta? a întrebat fetița surprinsă.

–          Nu, se întâmplă foarte rar așa ceva, a răspuns Sebastian uimit, privindu-le.

–    Chiar este nemaipomenită grădina! a exclamat nepoata, atingând delicat gladiola. Mi se pare că ești un grădinar foarte priceput.

–    Grădinăritul ocupă majoritatea zilelor mele. Haide, draga mea, te duc să vezi merii cu fructe mici, verzi și delicioase.

Au petrecut toată ziua ocupându-se de grădină. În timp ce lucra, Sebastian urmărea cu coada ochiului mănușile Didei, iar fetița privea, din când în când, mănușile unchiului.

–          Porți mereu mănușile? a îndrăznit să întrebe Sebastian la un moment dat.

–          Da, unchiule, dar tu?

–          Aproape mereu. Nu mă simt în largul meu fără mănușile de grădinărit.

Când Dida s-a dus la culcare a simțit mirosul de lavandă emanat, surprinzător, de pernă. Foarte târziu, Sebastian s-a strecurat să vadă dacă nepoțica lui doarme bine.

Atâta timp cât va rămâne în casa mea, am s-o învăț secretele gădinăritului, așa poate să aibă o meserie asigurată, gândi grădinarul. Nu poți să mori de foame dacă știi să cultivi roșii sau cartofi și nici nu te vei simți niciodată singur îngrijind o plantă delicată… e punctul meu de vedere, concluzionă convins, în timp ce îi atrase atenția mâinile Didei întinse pe pătura albă acoperite cu mănuși de un roz ca bujorul…Și când doarme poartă mănuși, își zise, ciudat…

A doua zi Dida s-a trezit în liniștea dimineții profunde, iar Sebastian, în jocul de lumini și umbre al soarelui zglobiu care invada cu miros de mentă încăperea.

Era o dimineață curată cu nuanțe verzui în aer ca și cum dealurile s-ar fi uitat în cer ca într-o oglindă.

–          Mic dejun afară? a întrebat unchiul.

–          Desigur!

Împreună s-au așezat pe scaunele de lemn din grădină și au început să mănânce feliile de pâine prăjită acoperită cu gem de zarzăre.

–    Azi lucrăm în grădină? Sunt niște flori pe care vreau să le cunosc mai bine – a spus fetița. Drept răspuns, gladiola roșie din apropiere îi atinse chipul delicat cu un gest tandru.

–    Privește! a exclamat Sebastian uimit.

Panseluțele plantate de Dida în ziua anterioară erau așa de mari încât puteau fi remarcate ușor.

–          Dido, ești născută pentru grădinărit!

–    Cred și eu asta, însă mamei nu-i place, zice că este o ciudățenie.

–    O ciudățenie extraordinară, știu! Este mai relaxant să stai liniștit să crești plante, decât să umbli prin lume cum face ea.

–    Chiar crezi asta?

–    Desigur!

Fetița a zâmbit, și-a dat jos mănușile, iar Sebastian a făcut întocmai.

–          Nu te speria! a zis unul celuilalt.

Pentru un moment au ținut degetele strânse într-un pumn, apoi le-au întins.

Degetele nepoatei erau complet verzi, de culoarea unui mușchi. Păreau mai bătrâne decât degetele unei fetiței, misterioase, cu unghii verzi ca frunzele de stejar. Ale lui Sebastian erau și ele verzi precum frunzele de fag, degete tinere, mâini de bătrân. Păreau de abia născute, curate și pline de speranță.

–     Atinge pământul…a șoptit unchiul.

–    Nu ar trebui să fac asta, mama nu-mi dă voie, a zis Dida.

Nu a rezistat tentației și a atins pământul maroniu.

Câteva frunzișoare au ieșit, apoi, pe neașteptate, s-au transformat în floricele aurii.

–    Nu s-au mai văzut niciodată degete așa de verzi! a exclamat Sebastian, în timp ce grădina suspina de bucurie. Într-o zi vei avea o grădină doar a ta, însă până atunci te vei ,,juca” în aceasta.

–    Astăzi vom îngriji floricelele? a întrebat fata entuziasmată.

–    În dimineața asta florile, după-amiază castraveții și diseară zemoșii.

Așezați pe scaune, cei doi grădinari au început să facă proiecte în timp ce degetele verzui așteptau momentul să atingă pământul pentru a face magia lor verde.

(27)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Un Jim diferit-Lola, Dora şi Meddy nu există

 

Petrecuse straşnic toată noaptea.Îşi simţea trupul greu ca după o boală.Tâmplele îi zvâcneau şi gândul că va sta o zi întreagă să se vaite sub pătură îi provocă o stare de greaţă.Se simţea rău,foarte rău.Intrând în holul modestului său apartament simţi deodată nevoia să fie din nou în stradă,stradă pe care tocmai ce o părăsise odată ajuns în blocul întunecat.

Hotărât să nu rămână închis în casă,încuie în grabă uşa apartamentului şi apăsă ferm butonul liftului.Ar fi fost o pierdere de timp să coboare cele nouă etaje pe scări.De-a lungul bulervardului,soarele cernea lumina începutului de mai,scăldând florile crude de salcâm,în căldura blândă a primăverii.Aluneca pe străzi,parcă îmbătat de aerul tânăr al dimineţii de luni.Accidental îşi privi chipul şi întreaga sa prezenţă în uriaşele geamuri fumurii ale magazinului pe lângă care tocmai trecuse.Se simţi dezgustat de înfăţişarea sa şifonată şi surâse amar.Hoinări întreaga zi,bătând străzile oraşului fără ca nimic să îl mulţumească.Se gândea ce-ar putea să se întâmple după ziua de azi,dacă ar mai putea exista viaţă şi după…

Un fior îi trecu trupul în goană şi îşi aminti brusc de fata roşcată,pe care o întâlnise în autobuz,cu câteva zile în urmă.Era frumoasă şi îi zâmbise naiv,într-un mod perfect.Îşi închipui că se gândeşte la el,citind operele surorilor Bronte.I-ar fi plăcut să se numească Vera.Se gândea din nou dacă ar putea să o reîntâlnească dar îşi şterse brusc ideea prostească din minte,răzând cu poftă,realizând că nu-l va ajuta cu nimic să o revadă.

-E trecut de nouă!Ar trebui să mă grăbesc…

Împins de la spate de o forţă peste putinţă,urcă treptele celei mai înalte clădiri din oraş,în mod normal fără acces pentru cei necunoscuţi oamenilor foarte importanţi.Apusul curgea lin printre crengile castanilor dulci.Visa.Şi prin visul acela se cufunda în fotoliile moi,fumând cu nerv din Kent-ul Click,cumpărat surprinzător,pe datorie de la magazinul din colţ.Râse din nou.De data asta ciudat.Şi trist.În el,o voce străină ţipă:”Sunt viu!Şi sunt fiinţă din trupul tău!Eşti un ratat,pentru că ai decis să negi viaţă,din viaţa ta!”

Îşi acoperi urechile şi strigă:”Sunt viu!Sunt viaţă din viaţa voastră,nerecunoscătorilor!”Cei câţiva oameni ce traversau grăbiţi zebrele pentru a-şi întâlni acasă familiile minunate,nici măcar nu îl auzeau.Începu dintr-odată să tremure,corpul său fiind străbătut de emoţii vagi,nedesluşite sub cerul nesfârşit al existenţei sale.Cum a-nceput totul?Of ,Dumnezeule!A început făcând primii paşi,sărind coarda,învăţând alfabetul.Apoi au urmat anii de şcoală,diriginta,primele teze,banchetul şi nesfârşitele zile de liceu…Întâia iubire,în ea adunate cheile do şi sol şi notele efervescente de jazz şi rock lent.

Broboane de sudoare îi străbăteau tenul acneic.Tremura şi încerca să se bată cu pumnii în piept că el poate şi el ştie ce face:prin vis îi apăru Vera de acum câteva zile.O vedea citind liniştită sau urmărind programul TV favorit.Aşa şi-ar fi dorit-o el.Blândă şi totuşi atât de ciudată,femeie şi copil,înger şi demon.I-ar fi plăcut să adoarmă lângă ea,cuprinzându-i trupul îmbrăcat în salopeta de blugi.Aşa ar fi vrut-o el.Sădită în el ca un fluture din sămânţa pământului,ca un val pe malurile constănţene,sau ca o crenguţă de brad arzând în şemineul cabanelor pitite pe crestele munţilor.

Într-o ultimă respiraţie îşi aminti de nisipul din Vamă,de orele petrecute în linişte în casa bătrânilor săi,de viaţa pe care şi-o alesese,de răsăritul ce-l făcea să devină om în fiecare dimineaţă,de reclama plictisitoare  pentru băutura de la Coca-Cola,de cărţile şi caietele aruncate cu sfială pe birou,de bătrânul cu lalele pe care-l zărise aşteptând în colţul străzii.Îşi aminti de Vera care există cu adevărat şi pe care el ar fi vrut să o aibă alături ca să-l oprească să facă o nebunie…Pe Vera o iubea aşa cum ea exista de fapt:rebelă şi naivă,simplă în obişnuiţii teneşi albi,în rochiţa cu pătrate verzi şi bentiţa ce-i încadra frumos fruntea…În autobuz a iubit pe Vera-fata naivă şi crudă.Numai gândul la ea l-a tulburat şi totuşi de ce să şi-o dorească seducătoare şi matură,pricepută şi atât de şireată încât să-l facă mai mult să se tulbure când simpla sa prezenţă,cea din autobuz,cea căreia i-a răspuns cu o privire ursuză l-a făcut astăzi să simtă că e OM.

Şi de ce ar vrea acum să se sfârşească viaţa lui,când cunoscuse pe Vera,acum?Petrecuse întreaga noapte,stând cuminte pe marea platformă a blocului gândindu-se că are de ce să trăiască…

-E trecut de nouă!Ar trebui să mă grăbesc!

Coborî în fugă,neobservat,treptele clădirii hotărât că astăzi „s-a întâmplat a doua sa naştere”,convins de faptul că într-o zi o va reîntâlni pe Vera.

La celălalt capăt al oraşului ceva în fiinţa Verei,renăscuse:

-Cu siguranţă îl voi reîntâlni…Şi atunci regăsirea noastră se va numi călătoria către miază-noapte cu trenul!

(34)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Șoimul

Se sculase dis-de-dimineaţă. Musai era să se facă lumină când ar fi fost taman la marginea lanului, s-apuce paiul încă moale de răceala nopţii şi de roua dimineţii. Era vremea secerei şi el îndemna, că cine ştie cât avea să-i mai păsuiască vremea a bună?! Nici nu luă seama la femeia ce tot trebăluia pe lângă lada carului… secerile… săcăteul cu de-ale gurii…

Şi cum să vadă nimicurile, când pe el îl munceau gândurile. Uite, alde Bogatu’ nu-l mai slăbea de o lună! Îl încolţise de tot. Şi cu hotarul, şi cu vorba. Nu se ştie cum îi păcălise pe megieşi, dar le luase pământul şi, gata! Aproape pe nimic! Mai rămăseseră locul său şi sfoara de pământ a lu’cumătru-său, laolaltă, nici două pogoane… despărţite prin hatul îngust de averea hapsânului. Atât! El, sărac, cumătru’, sărac… doi nevolnici în coasta lu’ Bogatu’. Ăsta înghiţise tot, înghiţi-l-ar necazurile! Şi-ar mai fi vrut şi locurile lor, de,  să-şi  netezească  întregul… Pentru  seceriş,  cică  tocmise  pe  un  nemţălău  dinspre Turnu-Măgurele cu secerătoarea mecanică: secerat, legat, nimica toată! Dar hainului îi stăteau ca ghimpii cele două fâşii neluate cu japca şi, unde mai pui, chiar în mijlocul stăpânirii sale?! Cum făcuse de le luase ălorlalţi pământul acum, în prag de seceriş, cu  toată  roada pe el?! Cum  se  lăsaseră  bieţii  oameni  amăgiţi?! Dar nu, pe el n-avea cum să-l înduplece… bucata asta o avea de la moşu’său, a udat-o năduşeala bunicilor şi-a părinţilor, precum şi-a lui… Ea e semnul netrecerii în uitare a neamului lor de  plugari!

Asta măcina el pe drumul spre arie, scrâşnind în măsele a îndârjire, a nevoinţă… Când soarele se arătă, lăudat de mii de păsări, tăiase cu secera, de multă vreme, un rând bun. Secera şi se gândea cu mulţumire către Cer pentru grâul de anul ăsta, înalt în pai şi mlădiu ca trestia, greu în spic precum vrabia! Fusese o toamnă taman bună de semănat, cu ploi leneşe, picurate, cât să încolţească bobul şi cu vânticele blânde zbicind pământul înaintea altei ploi… Iarna venise cu plapumă de nea,  la timp, chiar înainte de gerul ăl mare. Ca niciodată, parcă! Iar, în primăvară, soarele măsurat se înfrăţise cu ploile, ridicând verdele grâului vânjos, crescându-l repejor ca peria de ţesală, împuternicit să facă din floare spic bogat…

Şi omul mângâie cu privirea greutatea spicelor. Pe măsură ce înainta cu secera, îl învăluia un miros de pâine proaspătă, tocmai scoasă din cuptor. Îşi zâmbi în sine şi se certă puţin că visează, mai întâi secerişul… mai era mult până să-şi afunde mâinile în grămada de boabe aurii… şi, mai mult, până să frământe nevastă-sa aluatul din pulberea dalbă…

Se ridică a odihnă întâi, ştergându-şi năduşeala frunţii cu dosul mâinii, cătând cu privirea spre capătul ogorului, acolo unde străjuia ca potera un salcâm tinerel, ivit de vreo doi-trei ani. La început, era o biată joardă la care omul privise încântat cum se lupta să supravieţuiască în câmpul deschis, hotar trimis de Dumnezeu între pogonul cumătrului şi al său… Nevastă-sa îl sfătuise să-l taie, dar el nu şi nu! Căpătase un prieten şi un paznic, era însemnul ariei sale. Copacul îşi dăruia coroana ca bun adăpost păsăretului mărunt. Era umbrar pentru odihna omului la ceas de prânz, cât să îmbuce încetinel mămăliga rece, brânza şi ceapa aduse în săcăteu. Nu uita niciodată să pună la rădăcina copăcelului apa rămasă în ulcior. Ar fi putut jura că, de fiecare dată, prietenul său îşi foşnea frunzele a mulţumire…

Lăsase merindea aninată de-o creangă, la umbră, să-l aştepte până ce soarele îi va veni drept la inimă, iar ulciorul, la rădăcină, să fie rece.

Timpul trecea, spicele cădeau, îl încingea o oboseală plăcută, împletită cu căldura ce creştea pe măsură ce soarele urca pe cer.

La o vreme, un ropot ca de sfârşit de lume îi tulbură urechile. Se ridică anevoie, îşi puse mâna streaşină la ochi, înghiţindu-şi greu suflarea. La capătul ariei, al lui Bogatu’ şi încă vreo patru-cinci gealaţi îşi frământau caii pe hotarul lui.

-Ce faci, mă, Mitule? ţipă gros vânătorul de pământ.

Şi, neaşteptând răspuns, îi strigă răguşit:

-Ai grijă de ieşi din arie până la apus! Cumătru-tău mi-a vândut sfoara lui şi, vezi, tu, poteca trece acu’ pe pământul meu… trebuie să dai vamă ca să mergi spre casă… unde mai pui că  trebuie  să-ţi  scoţi şi snopii de pe arie. Atunci să te văd… Ştii bine că ar fi o scăpare, vinde-mi pământul tău, cu holdă cu tot, aşa amărâtă cum e, închid ochii, ştii că sunt de omenie… Hai, că  trebuie  să-mi  întregesc  eu  bucata,  mâine-poimâine vine maşina nemţălăului şi e musai să am lărgime… Ce-ai să faci cu o arie la care n-o să ai cum să ajungi?! Fii de-nţeles cum au fost toţi megieşii şi să rămânem prieteni!

Omul, drept acum din spinare, nu făcu decât să-şi dea pălăria pe ceafă şi să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Apoi mestecă un răspuns nerostit şi scuipă scurt spre alde Bogatu’, întorcându-i spatele şi apucându-se din nou de lucru. Ăluia îi fu de ajuns gestul omului ca să ia foc. Începu să zvârle amarnic  cu sudalme. Gealaţii îi ţineau isonul în nechezatul cailor zmuciţi în turbare…

O luară din loc apoi, tot în vuiet şi colb, lăsând în urmă-le zvoana ameninţării ,,…să pleci până la apus!”.

Veni şi vremea prânzului. Omul era negru la faţă şi-n suflet. Mâncă. Mulţumi Domnului. Udă copăcelul, părându-i-se că aude bombăneala femeii sale, îşi plimbă privirea peste grâul ce rămăsese de secerat, de parcă ar fi vrut să-l zugrăvească  în minte, nu alta. Apoi, cu un oftat din rărunchi, se apucă iar de muncă. Spicele cădeau grele, amestecate cu picăturile de sudoare.

Timpul se scursese pe nesimţite… Copacul începu să se încarce cu povara veselă a păsăretului, căutător de lăcaş pentru noapte, iar aerul se făcu mai tăricel. Soarele căzu lin la apus, lăsând în urmă o seară albă, cu steluţe abia pâlpâinde.

Tocmai ce se socotea cât ar mai fi de aşteptat până la sosirea nevestei pentru căratul snopilor cu trudă legaţi peste zi… când, ce să vezi?! În ţipăt sfâşiat de păsări, o pălălaie se aprinsese în capătul  lotului. I se opri inima şi un junghi îl curbă de şale! Copăcelul lui era în flăcări. Iar în preajmă îi bănui pe gealaţii de la prânz. Alergă înnebunit spre prietenul său, dar era prea târziu. Ca din pământ, răsăriseră o mulţime de oameni cu torţe şi furci. În fruntea lor, îşi juca alde Bogatu’ calul în spume. Parcă  era  un  vis  rău… nu-i  mai  recunoştea pe megieşi, ba, uite, printre ei chiar şi cumătru-său… Îi bănuia pe toţi în înserare cu bărbi ţepoase şi ochi însângeraţi… Dar, ce făceau aici, de ce-i înconjuraseră locul?! Şi de ce-l împungeau în vedere cu torţele şi cu furcile?! Omul alerga pe marginea ariei, hăituit precum un animal sălbatic. Abia îşi trăgea suflarea, iar mintea sta să-i pleznească odată cu inima. Chinuit, prinse răguşeala spurcată:

-Ce ţi-am zis eu, sărăntocule, la prânzul al mic?! Nu ţi-am spus să te grijeşti de plecare grabnică?! Nu te-am sfătuit eu cu domolul să nu te mai dai ţeapăn şi să batem palma cinstit, negustoreşte?! Ce, credeai că mă ţii tu pe mine în loc?! Uite, până şi neamurile tale s-au dat de partea mea! Şi osteneala nu le e în zadar, îi cinstesc pe toţi la crâşmă până la sfârşitul secerişului… se lăudă el.

Oamenii, pesemne aghezmuiţi bine, începură să urle ca la comandă şi să-şi agite mai abitir torţele şi furcile.

– Hai  să  vedem  ce-ai  să  faci,  cum ai să scapi, că dacă încerci  să  te  apropii  de  hotarul  meu, care te-nconjoară, după cum bine ţi-am zis, oamenii ăştia îţi vor da foc aşa cum ţi-au pârjolit stârpitura de copac! zbieră înrăit al lui Bogatu’.

După truda alergăturii dintr-o parte într-alta a ariei, omul căzuse grămadă în mijloc, lângă snopii  ce-şi aşteptau plecarea spre casă. Genunchii nu-l mai ajutaseră, iar sângele îi zvâcnea cumplit în tâmple, trimiţându-i săgeţi dureroase în ochi. Îşi pierduse pălăria şi-acum se ţinea de gât cu amândouă mâinile, parcă luptând să nu-l sufoce tirania duşmanului apărat de torţe şi furci. Vârtejul din capul lui nu-i lăsă decât o singură întrebare vie: ce-avuseseră cu copăcelul?! Nici o clipă nu-l tulburase neliniştea plecării spre casă, înfruntarea hoardei dezlănţuite… nu, pe el îl măcina soarta copăcelului. Când îşi mai potoli suflarea, ridică ochii să cântărească dacă arsese de tot, ori… Copăcelul, sufletul lui, prietenul lui de pe arie… şi lacrimi grele îi cădeau, ţinându-l toropit în genunchi…

Al lui Bogatu’ împărţi ordine gealaţilor cum că nimeni nu urma să plece în noaptea aia acasă, ci trebuiau să stea de veghe, să nu scape sărăntocul de pe arie. Să fie lăsat numai dacă se juruia de faţă cu toată lumea că a doua zi urma să semneze hârtia prin care îşi dădea lotul. Dacă nu, să fie ars şi împuns… ori ţinut zălog în mijlocul ariei!…

Pe măsură ce noaptea se aşeza liniştită peste împietrirea omului şi peste nebunia hăitaşilor, ruga surdă a nefericitului ajunse acolo sus, unde toate sunt cu dreptate cântărite…

Zorii luminară un tablou ca de pe altă lume: aria omului împrejmuită de ţăranii încă toropiţi de băutură, somn rău şi acreală, snopii părăsiţi în mijlocul ariei, copăcelul pârlit şi omul… nicăieri! Când unul dintre hăitaşi dădu glas speriat că şi-au pierdut prada, zbură dinspre grâne spre înaltul cerului un şoim strălucitor. Sau, cel puţin, aşa li se păru sătenilor  înspăimântaţi  de pedeapsa ce urma să-i aştepte de la alde  Bogatu’ pentru că nu-şi făcuseră slujba dinainte plătită…

Nevasta omului îl aşteptă mult timp până să pună straie cernite…

Alde Bogatu’ îşi rumegă supărarea zile bune, frământând hârtia pe care trebuia să o semneze Mitu, la vânzare. Dar şi cu actele ar fi rezolvat-o, nevasta lui Mitu putea fi dovedită, până la urmă… Mai rău era că nu putea să intre pe arie. În ciotul ars al copăcelului îşi făcuse sălaş un şoim ciudat. Cum se apropia vreun om de glie, şoimul se înălţa pe dată şi se lăsa glonţ spre ochii ăluia. N-avea teamă de om, nu se speria de bulgări de pământ ori de ţipete… Nici de puşcă nu-i era frică, ba, mai mult, când încercau să ochiască pasărea, ea le pierea din cătare… apoi revenea din înaltul cerului, căzând ca o năpastă spre creştetul atacatorului…

Nu se mai ştie dacă alde Bogatu’ a făcut actele cu femeia lui Mitu… Şi nici despre al lui Mitu nu se mai spun poveşti. Doar ciotul copăcelului rabdă în continuare, vară ori iarnă, în zori şi-n apus, în locul păsăretului mărunt, un şoim – paznic al ariei necălcate, de atunci, de picior de om…

(36)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Salvat în prelungiri

Cei patru pereți albi confereau camerei un aer rece. Secundele se dilatau, timpul devenea relativ. Tic-tac-urile ceasului poziționat perfect simetric pe peretele de deasupra patului începuseră să se confunde cu zgomotele aparatelor.

*****

I

Deschise ochii cu greu și sunetul alarmei îi indreptă privirea în direcția ceasului. Era ora 07:00. Mereu avusese probleme cu trezitul de dimineață, însă exersa asta de mai bine de 11 ani. După ce opri alarma, închise din nou ochii, trântindu-și neglijent capul pe pernă. Trecură două minute până când cele două cristale albastre reapărură, țintind acum o siluetă înaltă, care parcă ieșea de pe peretele din stânga patului. Cumpărase acel poster din vacanța pe care o petrecuse alături de familie, la Paris. Începuse să-l idolatrizeze pe Zinédine Zidane încă de când a făcut primii pași. Mai întâi l-au atras mișcările din teren ale francezului, însă mai târziu înțelesese că Zidane era mult mai mult decât un fotbalist. Zidane era altfel. Era respectat de către coechipieri și iubit de suporteri. Adusese Cupa Mondială în Franța și îi condusese pe ”les Bleus” și către titlul de campioni europeni.

Dejan provenea dintr-o familie slovenă, care imigrase în Londra chiar înainte ca băiatul să împlinească vârsta de 5 ani. Copilăria și-o petrecuse în Maribor, însă cele mai frumoase amintiri îl legau de capitala Angliei. Se întreba deseori, unde ar fi ajuns acum dacă rămânea în țara natală. Răspunsul întârzia să apară, iar fiecare zi petrecută în orașele Albionului îl făcea să se îndrăgostească de tot, de la cultură până la arhitectură.

Se ridică din pat și își începu procesul repetat zilnic. Petrecu 20 de minute în baie, după care o luă la fugă pe scări. Își salută politicos mama și porni drumul spre școală pe Cotton Road. Se îndrepta spre stația de metrou All Saints, de unde urma să ajungă la Bank. Pe o bancă lângă aparatul unde își validă tichetul de călătorie dormea un om al străzii, care profita de liniștea care cuprinsese dimineața. Astfel de imagini il impresionau mereu pe băiat. În concepția lui, stările extreme ale sărăciei nu își aveau locul într-o societate normală. Se apropie de bancă, își deschise rucsacul de unde scoase o parte din proviziile pregătite de mama sa pentru ziua respectivă. Le lăsă la căpătâiul barbatului, care de aproape parea cu cel puțin 10 ani mai bătrân. Barba albă și lungă părea că îl apără de momentele grele pe care se vedea nevoit să le îndure. Dejan își continuă drumul.

Călătoria până la West India Quay nu dură mai mult de 5 minute. Pentru a ajunge la International Private College of London, direcția trebuia schimbată. În prima jumătate de an petrecută acolo, nu erau tocmai rare situațiile când rata primul curs, din cauza perimetrului ușor amalgamat. Desigur, nu era cazul și azi. Își puse căștile pe urechi și se așeză pe unul din locurile libere. Mai erau 5 minute până la ora 08:00 când Dejan intră în clasă.

Urmau două ore de plăcere profundă. Ziua debuta prin cursul de economie, susținut de profesorul Townsend. Acesta avea o manieră de a preda savuroasă prin care își atrăgea aproape toți elevii. Soneria se auzi și în același moment dascălul intră în sala de clasă. Absolvise una din universitățile de top din Statele Unite și ajunsese să conducă una din cele mai productive firme din lume. Lucrurile au luat o întorsătură nefericită când compania a intrat în faliment chiar din cauza personajului aflat în discuție. Dupa cateva luni petrecute în închisoare alesese să părăsească țara tuturor posibilităților, pentru o experiență europeana. Nu găsise nimic mai bun decât postul de profesor cu normă întreagă la Private College of London. Chiar așa, milioanele de dolari din conturile firmei pe care o condusese erau de negăsit. Se zvonea că ar fi ajuns în niște conturi din America de Sud, unde Townsend urma sa se retraga peste câțiva ani. Din aceasta cauză ajunsese subiect de glume printre elevi dar chiar așa era unul dintre profesorii preferați.

Andrew Townsend scrise pe tablă fără să scoată o vorbă ”INFLAȚIA(Momentul când putem discuta despre PREA MULȚI bani)”.
– Așadar, geniilor, știe cineva ce-i inflația? zise profesorul.
– Aș vrea eu să știu… mormăi colegul lui Dejan, Albert, referindu-se subtil la paranteza scrisă pe tablă de profesor. Băiatul de culoare era unul din puținii care nu îl apreciau pe omul în fața căruia urmau să-și petreacă următoarele două ore.
Townsend auzi însă trecu mai departe și începu explicațiile introductive pentru lecția de azi.

Cele două ore trecură repede. Urma o pauză de 30 de minute, pe care Dejan se hotărî să o petreacă împreună cu câțiva prieteni, în curtea instituției. Pe coridor, îi apăru în față un chip angelic care îl fascină încă de la prima privire. Pletele blonde lângă care își petrecuse multe dimineți căpătau de fiecare dată o strălucire care îl atrăgea pe băiat, fiindu-i imposibil să stea departe de ele. În două săptămâni se împlineau doi ani de când Dejan o cunoscuse pe Blair. Până atunci nu crezuse în dragoste la prima vedere, însă diminețile și nopțile și zilele și lunile îi demonstrară contrariul. Fata care tocmai termină cursul de fashion design se apropie.
– Ce faci frumosule? Iar ai uitat de mine…Nu m-ai sunat ieri seară.
– Glumeața mea!
Dejan știa că nu avea nici un motiv s-o sune. O asalta cu mesaje și telefoane în primele luni de când începuseră să fie împreună.  Apoi, își dădu seama că începuse să devină enervant și renunțase la asta. Nu se pricepea la relații. Uneori se întreba cum de Blair nu se săturase de el, iar cu fiecare zi petrecută împreună, credea si mai mult în ”sufletele pereche”.
– Ne mai vedem pe aici, zise el continuându-și drumul.
Fata strâmbă din nas, neputând să nu se lase afectată de indiferența cu care era tratată. În clipa următoare îi sună telefonul. Mesaj de la Dejan. Poza cu două bilete pentru lansarea comediei pe care fata o aștepta de luni bune apăru pe ecran. Un zâmbet cuceritor îi apăru pe față și alergând, se întoarse către băiat.
– Tu… Șmechere! zise Blair.
– Vin să te iau la 5:00! raspunse băiatul cu un zâmbet care apăru inevitabil la vederea surâsului fetei. Apoi fiecare își văzu de drum.

Binemeritata pauză a fost petrecută de băiat discutând cu prietenii săi în principal despre rezultatele din campionatul național de fotbal,  însă vorbiră și despre alte subiecte de actualitate. Printre acestea s-a numărat și aplicația unei țări pentru a deveni membră a Uniunii Europene. În cercul de prieteni părerile erau împărțite.

După cele 30 de minute libere, urmară alte 3 cursuri. La cel intitulat ”Geografia fizică a lumii” primise un proiect care trebuia realizat până la sfârșitul semestrului. În echipă cu el a fost repartizat nimeni altul decât Albert cât și alți doi colegi: Peter și Tom. Cei patru trebuiau să își aleagă o țară și să o prezinte punctând cât mai multe detalii. Dejan își convise coechipierii și în cele din urmă grupa lor urma să prezinte chiar țara natală a băiatului, Slovenia. Până la urmă, ce ar fi fost mai relevant decât întoarcerea la origini?

II

Întunericul începuse să se lase peste capitala engleză. Taxiul care oprise lângă St. James Square, își continua acum drumul pe A11. Dejan își luă prietena la ora stabilită, îndreptându-se acum către premiera filmului mult așteptat de fată. Blair purta o rochie neagră, fără bretele, care îi scotea bine în evidență caracteristicile. Imediat după ce aceasta intră în mașină, un miros placut de citrice invadă spațiul, facându-l chiar și pe șofer să tresară la simțirea acestuia. Ținuta era completată de un colier superb care o făcea pe fată să atragă toate privirile oamenilor din jur. Dejan nu se lăsase mai prejos, fiind îmbrăcat cu un elegant costum negru, la care accesorizase cu grijă o cravată neagră și o batistă de buzunar albă. Un ceas scump, așezat pe mâna stângă a băiatului ieșea în evidență.

Drumul de 20 de minute trecu rapid. Odată ajunși la complexul comercial Stratford City, cei doi coborâră din mașină și se îndreptară către intrare. Lumina produsă de blițurile fotografilor era inițial dezorientantă, însă peste câteva minute începeai să te obișnuști. Desigur, adolescenții ocoliră intrarea principală, rezervată personalităților, intrând în sala de proiecție cu 10 minute înainte de începerea spectacolului.
– Ți-am mai spus ca nu îmi pot dezlipi ochii de pe tine? zise Dejan, știind că deja nu mai putea număra pe degete complimentele pe care i le adusese încă de la întâlnirea de la St. James Square.
– Nu am mai auzit asta de două minute, murmură zâmbind Blair. Dar tu știi cât te iubesc, nu?

Filmul se ridică la așteptări. Exaltată de comedia romantică, fata ieși din sală tinându-l strans de braț pe Dejan. Se urcară într-un taxi și se întoarseră pe drumul pe care au și venit. Înainte să părăsească mașina, Blair spuse:
– Odihnește-te! Urmează o zi importantă pentru tine. O să fiu în tribună, înainte de fluierul de start.

În drum spre casă, tânărul se opri și își cumpără cina de la un fast-food. Când intră pe ușa casei în care locuia, întunericul domina locuința de pe Woolmore Street. Nu era târziu, însă parinții săi cu siguranță aleseseră să se odihnească devreme, după o zi grea de muncă. El se hotărî să procedeze la fel. Urma o zi foarte importantă.

III.

Ceasul sună, însă astăzi se prezenta diferit față de ziua precedentă. Era ora 09:00 și Dejan își simțea trupul complet odihnit. Era exact ceea ce avea nevoie. Începuse să joace fotbal la puțin timp dupa ce a ajuns în Anglia. După ce se îngriji, aranjându-și părul cu atenție, își trase pe el treningul echipei sale. La ”London Lions” juca de 5 ani. Era un club care nu spunea foarte multe, însă acolo găsise un colectiv unit, care îl asimilase imediat. În plus, antrenorul Peter Swan bifase 10 prezențe în naționala de juniori a Angliei și era un priceput tactician. Meciul de azi era cel mai important pe care băiatul îl jucase în cariera sa. Motivul era simplu: finala ”Campionatului Regional de Juniori”. Plecă la baza unde echipa efectua majoritatea antrenamentelor, iar optimismul colegilor săi îl făcea să nu accepte altceva decât o victorie, care să le aducă trofeul.

Autocarul echipei se opri în parcarea stadionului unde se disputa partida. Alf Ramsey Arena avea putin peste 3000 de locuri însă suprafața de joc excela. Intră în vestiar unde tricoul cu numărul 9 era așezat centrat, iar lângă el era atârnat fanionul destinat căpitanului de echipă. Dejan căpătase acest rol, în urma unei decizii comune a coechipierilor, luată cu câteva luni în urmă. Se echipară pentru încălzire, revenind apoi din nou la cabine pentru a îmbrăca echipamentele de joc. După câteva cuvinte rostite de antrenorul Swan, căpitanul preluă cuvântul îmbărbătându-și colegii: ”Indiferent ce se va întampla, trebuie să fim o echipă și să dăm tot ce avem mai bun. Sunteți ca o a doua familie pentru mine și sper ca jocul de astăzi să încoroneze munca noastră din ultimul an!”. Reacția colectivă fusese peste așteptări. Echipa era pregătită.

Cei 22 de jucători intrară pe teren însoțiți de arbitrii partidei. Dejan localiză într-una din tribunele arenei cele mai importante persoane care veniseră să îl susțină. Pe de-o parte parinții săi se îmbrăcaseră în culorile echipei condusă din teren de fiul lor, iar Blair își onorase și ea promisiunea. După tradiționalul schimb de fanioane, băiatul se apropie de aceștia pentru a-i saluta. Se zvonea că mai mulți căutători de tinere talente, reprezentând echipele de primă divizie din Anglia, erau prezenți la meci, pentru a-l verifica pe băiat. Bătălia începuse.

Minutul 30 fu umbrit de un fault dur suferit în apropierea careului de un coechipier al slovenului. Lovitură liberă pentru ”London Lions”. Numărul 9 reține mingea pregătindu-și minuțios execuția. Se apropie, iar balonul capătă un efect neașteptat zguduind plasele porții. ”Leii” intrau la pauză în avantaj. Mulțumit de jocul din primul mitan, antrenorul își încurajă elevii să joace în aceiași manieră și în a doua jumătate. Se scursese puțin timp din prima repriză, când Dejan observă că Blair se ridicase de pe locul pe care îl ocupase și vorbind la telefon se îndrepta spre ieșirea din stadion. Ceva nu era în regulă; fetei nu-i stătea în fire să îl lase baltă în astfel de momente. Încercă să nu caute motive și continuă să se concentreze la joc. În minutul 60, un jucator al ”leilor” reuși o acțiune individuală cu care scoase din joc doi adversari, expediind apoi o centrare în careu. Dejan sări pentru a lovi mingea cu capul, însă fu lovit violent de adversar, căzând fără putere pe gazon. Elevii lui Swan cerură o lovitură de la 11 metri, însă arbitrul se îndreptă spre jucătorul faultat, arătându-i un cartonaș galben. Decizia nemulțumi angrenajul echipei neîndreptățite. Însă nouarul tot nu se ridicase de la pământ. Un coechipier se apropie și observă îngrozit că slovenul nu avea reacție. Chemă disperat echipa medicală, care îl scoase de pe teren în aplauzele mulțimii. Sub privirile stuperfiate ale părinților săi, Dejan era băgat într-o ambulanță, care părăsi stadionul în mare viteză.

*****

Cei patru pereți albi confereau camerei un aer rece. Secundele se dilatau, timpul devenea relativ. Tic-tac-urile ceasului poziționat perfect simetric pe peretele de deasupra patului începuseră să se confunde cu zgomotele aparatelor.

Trecuseră trei zile de când Dejan era ținut în viață cu ajutorul instrumentelor medicale. Pronosticurile doctorilor erau pesimiste, iar mama băiatului nu își putea ridica capul din pământ.

În tricoul albastru, imprimat cu numărul 9, băiatul era pierdut într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată. Încerca să facă conexiuni, pentru a se întoarce acasă dar ii era imposibil. Se simțea ca un străin într-o lume necunoscută. Însă atunci, simți o bătaie subtilă pe umăr, care se dovedi mai apoi că venea din partea unui bărbat solid, încadrat undeva între 55 și 60 de ani. Era tatăl lui Blair. Acesta șopti: ”Ai grijă de fata mea și oferă-i dragostea pe care și ea o simte pentru tine”, apoi dispăru într-o fracțiune de secundă, evaporându-se parcă de lângă băiat.

Simți un miros floral placut și după ce își deschise ochii făcu un efort să își ridice capul. Blair observă imediat și alertă echipa de medici. Chipul mamei tânărului se luminase instantaneu, femeia zâmbind în direcția fiului său. Dejan începuse să scape de amețeală și în centrul unei mese pline cu flori observă un trofeu înalt. Băiatul murmură:
– Am câștigat?
– Nu vezi trofeul de acolo? întrebă Blair.
– Nu ai stat până la final.
– Am primit un telefon de la mama. Tata a suferit un inferct și nu a mai putut fi salvat.

Dejan nu își găsi cuvintele pentru a-i răspunde fetei. Totuși totul începea să devină din ce în ce mai clar și între flori remarcă un buchet imens de trandafiri galbeni.
– Ce-i cu trandafirii ăia?
– Profesorul Townsend a vrut să le primești. Ți-a lăsat și un bilet prin care îți transmite sănătate și prin care se declară extaziat de potențialul tău în ceea ce privește economia. El a demisionat și se aude că a plecat într-un oraș de pe coasta de est a Braziliei… îl lămuri mama sa.
– Acum am nevoie de o pauză.

Băiatul își trânti capul, la fel ca în diminețile în care trezitul devreme nu era o opțiune și închise ochii. Trebuia să proceseze întâlnirea cu tatăl lui Blair. (50)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Vise de fum

  – Mai cântă-mi o dată, i-am spus înainte să mă adâncesc în albul catifelat al pernei.

*

Lumina soarelui îmi deranja privirea adormită la fel de mult ca laserul fratelui meu mai mic. Mi-am pus pe ochi singura pereche de ochelari pe care o aveam şi am intrat în curtea liceului pentru a asista la ultima oră de curs.Am intrat în clasă cu un mers împiedicat şi m-am aşezat în banca mea scrijelită cu diverse “opere de artă” realizate în orele mult prea aducătoare de somn.

– Bună ziua! spuse ferm profesorul ce tocmai intră în clasă.

Clasa îi răspunse la salut fără prea mult entuziasm.

Fără alte completari, profesorul fără chip şi fără prea multă importantă începu să-şi predea ora oprindu-se doar la sunetul asurzitor şi dulce al clopoţelului.

Am ieşit rapid, iar oraşul mi se afişă din nou. I-am admirat clădirile înalte şi impunătoare gândindu-mă ce frumos ar fi fost dacă aş fi locuit aici. Drumul spre staţia de autobuz mi se păru extrem de scurt şi fascinant, deşi era al patrulea an în care studiam în acest loc.

– Hei, domnişoară, când ai de gând să îmi aduci banii pe abonament? Strigă după mine şoferul când mă văzu aşezându-mă pe un loc din spate.

– Mâine, mâine..

Am tras perdeaua albastră de la geam şi m-am sprijinit cu capul de scaunul din faţă. Părăseam oraşul cu un microbuz care ducea într-un sat mic şi uitat de lume şi nu voiam ca cineva cunoscut să mă vadă. Nu îmi permiteam ca eu, arogantă şi frumoasă Maia Alexevici, să fiu văzută afundându-mă în mocirla unui loc pe care îl urâsem dintotdeauna.

Casele jerpelite, în mii de nuanţe de portocaliu şi verde mă anunţau că intrăm în satul “Grajdul Verde”, denumire proprie. Babe cu baticuri colorate aduse din Germania îl salutau respectuoase pe şoferul linguşitor al microbuzului care nu se deranjă să le răspundă.

Când am ridicat privirea eram deja în faţa porţii casei mele.

– Maia, ce bine că ai venit aşa devreme. Trebuie să mergi după Mihai la grădiniţă.

Ca de obicei mama mă punea doar la treabă fără să aibă şi alte cuvinte pentru mine.

– Dar până atunci adu-mi un lighean să spăl nişte haine.

– Cum ai spus? am întrebat uşor scârbită.

– Ce să zic? Lighean?

– Da. Cuvântul ăla.

– Dar ce are cuvântul “lighean”?

– Nu-l mai repeta! Ţi-am spus să nu mai foloseşti cuvinte aşa ţărăneşti. Învaţă să te comporţi mai modern. Acum există cuvinte mai noi şi mai frumoase, i-am explicat.

Mă privi indiferent dându-şi câteva şuviţe de păr brunet, alb la rădăcină, după ureche.

– Si, mă rog, cum ai vrea să-i spun?

– Vas, recipient… sau de astea.

– Bine. Atunci adu-mi un vas să spăl nişte rufe.

Rufe? Serios? Am scutit-o de alte explicaţii pe care voiam să i le adresez şi m-am rezumat doar la un oftat adânc.

După ce i-am îndeplinit ordinele, m-a trimis la scoală după Mihai. După părerea mea, decât să mă trimită prin sat până la şcoală mai bine mă arunca la rechinii din Oceanul Indian. Dacă scăpai de bătrâni barfitori de la fiecare poartă te puteai considera un om norocos. Dar asta până întâlneai mulţimea de “băieţi” ai satului. Nişte tipi necăsătoriţi de la 35 de ani până la 60 care stăteau în fiecare zi în centrul satului împlinindu-şi scopul măreţ în viaţă, acela de a bea bere ieftină.Ca să fie şi mai demni de scârba mea, întotdeauna renunţau la a purta tricou sau la a se spăla.

Am intrat în şcoala veche şi am fost întâmpinată de un miros îngrozitor ce nu putea fi descris decât dacă te aflai la morgă.Mihai sari pe mine aproape să mă dărâme şi începu să îmi povestească o grămadă de chestii stupide şi plictisitoare. Cât mi-aş dori să îl pot salva şi pe el din mlaştina asta plictisitoare şi fără şosele în care eram obligaţi să trăim… Voiam doar să îmi iau familia şi să dispar. Dar din păcate mă strica un singur lucru: banii.

Când am deschis poarta în faţa lui Mihai el o îmbrăţişă pe mama continuându-şi povestirea din care nu am auzit niciun cuvânt.

– Maia, poţi merge să dai apa la vacă şi să faci puţină curăţenie în grajd? mă întrebă mama.

– Am de ales? am comentat bosumflată fără să aştept vreun răspuns.

Un dulap mic, din casa noastră mică de doar două camere şi o baie, îmi adăpostea câteva haine vechi pe care le purtam doar pe acasă. M-am îmbrăcat încet şi mi-am încălţat slapii de spumă albaştrii şi monotoni.

Vaca deja mă avertiză prin sunete disperate că îi era foarte sete aşa că am pus găleata murdară să se umple cu apă după care i-am pus-o în faţă. Reuşi să o bea fără să respire măcar aşa că am pus să să umple o altă găleată mai mare. Între timp Lori mă privea atentă de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva. Dar brusc, în duhoarea insuportabilă de bălegar şi sub privirea atentă a vacii am avut o revelaţie: nu mai puteam locui aici nici o zi în plus. Trebuia să fac rost de bani cumva şi să devin ceea ce îmi doream… Asătzi.

– Maia! A spus mama să-mi scoţi barabule. Vreau cartofi prăjiţi! strigă Mihai din uşa grajdului.

– Mda.. Măcar ai învăţat şi tu să spui “cartofi prăjiţi ”.

Cu o lene inimaginabilă, am luat o găleată şi am catadicsit să merg să-i aduc cartofi lui Mihai.

– Ai terminat? Gata? mă întrebă fratele meu a cincea oară de când venise după mine.

– Da. Sunt suficiente. Mergem să le curăţăm.

In joacă,Mihai sări peste o grămadă de scânduri putrezite şi fu aproape să cadă.

– Ai şi tu grijă la drum, uriaşo! S-a prăbuşit aici casa vecinului, mă avertiză Mihai amuzat.

Fără să îl iau prea mult în seamă am dat să trec peste scânduri dar mi s-a agăţat un şlap într-un cui şi am căzut direct cu genunchii pe pietre şi cu nasul în găleata cu cartofi.

– Nu pot să cred că asta mi se întâmplă tocmai mie! Ce tâmpenie! Doamne!

M-am ridicat ignorând durerea şi mi-am privit genunchii însângeraţi cu lacrimi de ciudă în ochi.

Toată seară am stat şi am plănuit ce trebuia să fac pentru a-mi împlini scopurile. Când nimeni nu era atent, mi-am făcut bagajul mic şi mi-am luat toate lucrurile de valoare pe care le cumpărasem. Am făcut un duş scurt, m-am îmbrăcat, mi-am luat toate lucrurile şi am ieşit în curte dar tocmai atunci îmi sună telefonul. L-am dat pe difuzor şi am început să mă încalţ.

– Unde spuneai că e satul ăla? mă întrebă Angelina.

– E la prima intersecţia pe care o întâlneşti când mergi către clubul nostru. Nu faci dreaptă ci stânga. Şi mergi tot înainte până vezi un local mare cu multe luminiţe pe care scrie “Café”. Te aştept chiar în faţă. Şi grăbeşte-te!

– Am înţeles. Vin cât de repede pot.

Maşina roşie a Angelinei se opri fix în faţa mea când ajunsem in centrul satului.Mi-am aruncat bagajele în spate şi am urcat aruncând asupra pământului murdar o ultimă privire plină de dispreţ.

– Ce e cu tine, Maia? Şi ce cauţi în groapa asta de sat?

Mi-am luat faţa zâmbitoare în primire şi i-am răspuns scurt:

– A trebuit să vin puţin la bunica să iau ceva.

– Si era aşa urgent să pleci la miezul nopţii?

Am tras aer în piept şi am privit-o cum întoarce maşina sport în mijlocul străzii încă puternic luminate.

– Da, era. Nu suport să stau prea mult printre ţărani.

– Acum te înţeleg. Nu mi-aş dori să stau aici mai mult de..3 minute.

Ştiam că acel răspuns avea să o satisfacă suficient încât să nu îmi mai pună şi alte întrebări aşa că m-am aşezat comod în scaunul de piele şi am urmărit drumul care se întuneca tot mai mult pe măsură ce ieşeam din satul meu natal.

– Angi, pot să te rog ceva?

Am afişat cea mai inocentă faţă de care eram în stare şi am privit-o fix.

– Pot să rămân la tine în noaptea asta? Nu vreau ca mama să afle că am plecat atât de curând de la bunica.

– Desigur. Mi-ar face plăcere să rămâi la mine, îmi răspunse entuziasmată.

– Atunci vreau şi să mergem în club mâine seară. M-am săturat să fiu singură, i-am spus veselă.

– De acord.Şi eu duc lipsă de ceva nou pe partea amoroasă. Dar tu? Cauţi ceva anume de vrei să iesim? mă întrebă Angelina după un timp.

– Da. Ceva stabil.

Ca o clipă trecu şi ziua următoare. Parcă eram într-un vis frumos. Mama mă sună de câteva ori încercând să îmi explice că o luasem pe o cale întunecată şi alte de astea. Dar orice ameninţare pe care o încercase fu în zadar. Nu eram o fată ce vâna bărbaţi bogaţi şi nici o fată naivă care se lăsa sedusă de orice fraier ca în cazurile prezentate de mama. Voiam doar un tip perfect şi iubitor, ca în cărţile Sandrei Brown.

Seara următoare mă aflam cu Angelina în faţa unui club luxos din oraşul vecin. Luminiţe colorate îţi ameţeau privirea şi te făceau să îţi doreşti să te culcuşeşti în scaunul unei maşini frumoase pe cel mai înalt deal al oraşului şi şă priveşti pustietatea parfumată a urbanităţii.

Fericită, am luat-o de mână pe Angelina şi am intrat în locul în care avea să-mi schimbe viaţa. Presimţisem asta.

– Acum drumurile ni se despart. Am ochit ceva şi sper să nu îmi faci concurenţă, mă anunţă Angelina pe un ton care voia să sune glumeţ.

Angelina se depărtă cu mersul ei elegant spre partea cea mai luminoasă a localului unde toţi dansau pe muzica ce era la modă. Brusc mi se părea că mersul la strâns cartofi era de o mie de ori mai relaxant decât să mă aflu în locul ăsta. Dar eu nu renunţăm niciodată orice s-ar fi întâmplat. Asta era locul ce mi se potrivea, nu un câmp plin de praf şi gunoaie.

Cu tocurile înalte am păşit din nou şi, fără să ezit vreo clipă, am mers direct către băiatul ce servea la bar.

– Adu-mi un Nestea! Sau, mai bine, un gin tonic, i-am spus afişând o privire indiferentă.

– Greu să te decizi. Nu?

M-am întors speriată spre persoană ce era scaunul de lângă mine. Am clipit ameţită de câteva ori şi am încercat să îl privesc mai bine pe bărbatul frumos ce mi se adresase.

– Problema e că m-am cam plictisit de toate. Nu mai ştiu ce să aleg, i-am răspuns îndulcindu-mi vocea.

– Băiete, adu-i domnişoarei o băutură că a mea, îi spuse el barmanului.

L-am privit uşor suspicios iar din păcate el observă asta.

– Poţi să nu ai încredere în mine. Dar el nu e doar un barman fără vreo intenţie de a-ţi face vreun rău.

Râse scurt, făcându-mă şi pe mine să îi zâmbesc, după care îmi întinse mâna.

– Prietenii îmi spun Xander.Cu cine am plăcerea?

I-am cuprins mână caldă iar el mă strânse ferm aducându-mi fiori până în vârful degetelor.

– Maia, îmi pare bine de cunoştiinţă.

– Nu eşti de pe aici. Am dreptate?

– Ce vrei să spui? am rostit speriată cu jumătate de gură.

– Nimic. Doar că nu prea pari să te simţi bine.

– Asta e prima oare când vin aici şi nu cunosc pe nimeni. Asta e tot. În plus ceva lipseşte…

– Ce ar mai trebui făcut? Ai văzut ceva cluburi interesante? mă întreba Xander parcă pierdut în alte gânduri.

– Ar trebui să se simtă ceva mai familiar. Ceva care să te îmbie să vi şi a doua oară.

– M-am gândit eu că trebuia să aduc nişte animatori drăguţi aici pe care să îi iei în privat, zise râzând.

– Eu nu mă refeream tocmai la asta. Eu aveam gânduri total nevinovate. Dar apropo, ăsta e localul tău?

Ştiam că făcusem o mică gafa cu plângerile mele prefăcute, dar acum nu mai puteam şterge ce era deja spus.

– Da. L-am cumpărat de curând. Dar încă trebuie să mai renovez multe pe aici.

Între timp sosi şi băutura mea. Un pahar elegant, plin pe trei sferturi cu un lichid roşu aprins. Îţi făcea poftă doar privindu-l pe barman cum le pregătea.

– Gustă. E un nou cocktail creat de mine. Nu e nici foarte tare, mă îmbie, întrerupându-mi contemplaţia.

– Are vreun nume cumva? am întrebat ridicând paharul.

Privirea lui se aşezase acum pe buzele mele, iar asta făcu să mi se oprească respiraţia din nou.

– Demon’s kiss. Să îmi spui dacă se potriveşte.

Am dus paharul la gură şi am luat o înghiţitură mică. Avea un gust dulce, o notă uşor amăruie şi o textură foarte fină. Înainte să mai spun ceva am mai luat o înghiţitură care se răsfrânse cu o aromă dulce în întregul meu corp.

– Nu ştiu cât se potriveşte… dar e bun.

– E bun? Cred că Daniel nu le-a făcut la fel. Pot să gust şi eu?

Se vedea că glumeşte. Dar am fost curioasă să văd ce are de gând aşa că i-am aprobat spusele cu o mişcare a capului.

Se apropie extrem de mult de mine permiţându-mi să îi simt parfumul proaspăt şi atrăgător. Ridică încet paharul şi privi urmă discretă lăsată de rujul meu de buze după care bau chiar din acel loc.

– De fapt e mult mai bun decât al meu.

Fără să vreau am privit exact în ochii lui de un castaniu roşiatic ce păreau să mă hipnotizeze.

– Nu eu i-am spus să îmi aducă asta. Nici nu ştiu ce conţine. Deci nu e vina mea, m-am scuzat încercând să par cât mai nevinovată. Dar te cam ameţeşti de la asta. Ce conţine? am adaugat.

Îmi făcu semn să vin mai aproape şi se apropie de urechea mea gâdilându-mă obrazul cu o atingere uşoară a buzelor lui. Asta mă făcu să îmi uit toate gândurile şi să rămân fără niciun pic din puterea pe care o aveam.

– Nu pot spune la nimeni. E un secret de al meu. Are un preţ.

Am râs elegant dar el nu se retrase de îndată, ci mai întâi îndrăzni să îmi muşte uşor urechea şi să-mi dea în treacăt un sărut pe obrazul încins de timiditate şi neştiinţă.Nu îi lua mult să reacţioneze şi imediat se ridică oferindu-mi braţul lui ca şi cum urma să dansăm un vals.

– Eu vreau un dans cu tine. Dar nu aici, ci la etaj.

I-am luat braţul emoţionată uimindu-mă de înălţimea lui magnifică pe lângă statura mea minionă.

– Exista şi sus sala de dans? L-am întrebat în timp ce urcăm nişte scări spiralate.

– Se poate spune şi aşa…

Vocea lui coborî la nivelul unei şoapte şi brusc mă lipi de uşa unei camera atingându-mi gâtul cu buzele lui calde.

– Eşti deja majoră, nu? mă întreba vesel.

– Aşa eram ultima dată când m-am uitat în buletin.

I-am răspuns fără prea mult entuziasm şi cu o voce aproape şoptită din cauza emoţiei la care eram supusă. Îmi era frică dar nu puteam da înapoi. Începusem să tremur din toate încheieturile simţindu-i mâinile mari şi brutale mângâindu-mi cu poftă talia şi încercând să urce tot mai sus.Fără să mai pot spune ceva, am încercat să îmi aduc suficientă putere în mâini încât să îl ating la rându-mi, dar tot ce am reuşit a fost să îi mângâi discret braţele puternice. Eram conştientă că şi el simţea tremurul ce îmi puse stăpânire pe tot corpul dar nu mă puteam controla. – Mia, îmi permiţi să te încălzesc eu?

Vocea lui ajunse la mine ca prin vis. Nu mai eram conştientă de nimic. Corpul mi se înmuia cu fiecare secundă iar următoarea mea replică mă uimi până şi pe mine:

– Poţi să opreşti toată agitaţia pe care o simt acum?

Buzele lui se lipiră de ale mele, suave şi fierbinţi.Mă săruta calm, mă mângâie, dar corpul meu încă nu înţelegea că trebuie să se relaxeze. Am început să mă concentrez doar la căldură emanată de el şi după un timp pe care nu l-am putut cuantifica, fiecare muşchi mi se relaxa primind dorinţa lui ca necesitate indispensabilă.

*

Am sărit din pat într-o secundă şi l-am cuprins în braţe pe doctorul care încă era lângă mine. Lacrimile îmi curgeau şiroaie iar inima îmi bătea înspăimântată.

– Maia, te simţi bine? Ce s-a întâmplat?

Strângându-l tare în braţe mi-am apropiat faţă de a lui şi i-am oferit răspunsul pe care îl uram:

– Ştii ceva? Conştiinţa te fentează uneori. Dacă nu o asculţi la început, ea se străduieşte şi se străduieşte să îţi atragă atenţia şi… gata. Renunţă. Devine inactivă.. Te lasă să faci ce vrei… Ce vrei…

– La ce te referi? Ai visat ceva? mă întreba acel înger.

– De ar fi fost doar un vis…

Mi-am şters lacrimile şi mi-am pus cearşaful pe umeri privindu-l contemplativ.

– Când pleci înapoi în sat?

– Nu te îngrijora. Voi sta cu tine în noaptea asta.

Ochii mi se umeziră din nou văzându-i bunătatea neprefăcută pe care mi-o oferea cu atâta generozitate de fiecare dată.Mă făcu să mă întind pe pat şi mă înveli bine invitându-mă din priviri să merg la culcare.

– Nu mai plânge. Amintiri sau vise… totul e apus acum…

– Atunci cântă-mi.. nu vreau altceva să mă aline… (37)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Incertitudini

                               I   JURNAL

 

            Pași apăsați, cazon,  îi simt în străfundul creierului ca pe ciocanul imens al fierarului. Zgomotul se amplifică dureros pe măsura apropierii, valuri de căldură îmi inundă întregul trup și se instalează numai ea, frica. Nu trebuie să mă las copleșită, nu trebuie să par slabă, dar cuvintele mi se lovesc ca un ecou asurzitor de timpane, mă surprind, mă paralizează. Nu mai întâlnisem acest sentiment, nu la o așa mare intensitate, greu de descris, dar și mai cumplit de trăit. Ineditul mă sperie, furtuna iscată în mine, mă sperie. Mă sperie amploarea, este cea a bulgărelui de zăpadă, nimic și nimeni, acum, n-o mai poate opri.

Speri ca totul să fie doar un vis din care trezindu-te, respiri ușurat. O, Doamne, nu e vis… Anormalul devine normal, neputința mă subjugă, logica se distorsionează, se pierde în neantul clipei, fire de gânduri se derulează cu viteză amețitoare, mă învăluie și mă sufocă ca mai apoi, să m-arunce inertă, implacabil în brațele destinului.  Sunt o căprioară încolțită, dezorientată, pierdută în timp, pierdută în spațiu, pierdută în străfundurile ascunse ale ființei mele, fără refugiu, fără ajutor, cu inima bătând puternic, cu ochi. mari și mirați, înecați de rouă. Dincolo de mine este abisul neliniștilor mele îngropate în întunericul ilogicului.

Nu trebuie să mă las sfâșiată, nu vreau să mă abandonez, voi lupta pentru mine, pentru… TOT.  Putere? Unde este puterea? Un termen abstract, efemer, demn de Cervantes. O caut febril prin unghere și o găsesc doar pe ea… FRICA. Suntem copiii fricii, prizonieri într-o plasă atent țesută.

Îmi doresc o oază, să mă pierd în răcoarea și liniștea ei, să mă regăsesc în visare și uitare, să fiu fetița de ieri, fără durere și lacrimi. Dar am uitat să râd, am uitat să trăiesc, am uitat cine sunt, cine-am fost, identitatea mea a fost furată odată cu viața mea, amnezia mi-a cuprins ființa, alerg după mine, mă caut, rătăcesc prin coclauri unde ceața acaparează amintiri și destine. Restul e doar balast…

*

 

Ochii, umbriți de amintiri dureroase, acoperiți de un voal scăldat în diamante, privesc gol. Mâna inertă scapă jurnalul, iar zgomotul se propagă într-un ecou prelung, interminabil, parcă. Trezită din oceanul învolburat al gândurilor,   Maria, sare din patul care-i devenise prieten, umbră nedespărțită a corpului ei vlăguit de durerea sufletului, ridicând prețiosul caiet. Se uită cu îngrijorare sfredelind fiecare părticică pentru a se asigura că a rămas întreg apoi, noptiera îl primi tacticos alături de pahare goale, de scrumiera prea neîncăpătoare a mucurilor de țigări și-a ceștii de cafea. Mâna alunecă spre pachetul de țigări dar tremurul o făcu să și-o retragă. Își dădea seama că așa nu mai putea continua, trecuse suficient timp de când își lingea rănile, se complăcea în această stare searbădă și izolată de toți. Refuzase orice sprijin, nu-i păsa de îngrijorarea celorlalți, de fapt, nici n-o vedea. De la divorț, lumea i se schimbase, intrase într-un labirint existențial din care, nici măcar, nu-și dorea să scape. Dar acum, acum ceva se întâmpla, un firicel de lumină al conștiinței se trezea, șovăitor, temător, și undeva, acolo, se făcea conexiunea dintre minte și inimă. Ceea ce simțea, noutatea acestui sentiment o făcu să uite tot luminându-i fața, percepea o bucurie lăuntrică inexplicabilă, o pace caldă îi învăluia întreaga ființă. Îi place.

Stropii o biciuiau vesel pe corpul slăbit dar încă frumos, amplificându-i starea de bine. Cu ochii închiși și cu un zâmbet fermecător se lăsă în voia apei, sunetul produs o încânta. Formele senzuale se unduiau într-un ritm al visării, dorind să adune tot universul în porii pielii. Într-un târziu, ieși de sub dușul purificator se învălui în prosopul moale și se uită mirată în oglindă. Parcă se vedea pentru prima oară, se descoperea. De dincolo, femeia o privea cu ochii ei mari, încercănați de nesomn și fluvii de lacrimi, dar frumoși și expresivi, părul negru cădea în valuri peste umerii goi, peste sânii înfiorați feciorelnic. Slăbise mult dar frumusețea trona pe trupul ei sculptural. Își mângâie fața cu vârfurile degetelor într-o alunecare lentă, abia simțită. Era începutul împăcării cu ea.

 

 

II    UN NOU ÎNCEPUT

Căldura o făcea să resimtă o dulce amorțire a simțurilor și-a gândurilor care, oricum, duceau  numai la el. De când îl cunoscuse, Maria simțise o atracție inexplicabilă, nu știa cum s-a ajuns aici, plecase pe un drum necunoscut îndemnată de ”carpe diem”, sătulă de viața anostă din ultimele șapte luni. Dorea o simplă ieșire din cotidian, dacă motivul acestei ieșiri se dovedea și plăcut, cu atât mai bine. Nu vedea nimic de viitor, nu ar fi fost pregătită pentru asta, nu-și dorea asta. Firea ei, conservatoare, morală , nu ar fi prevestit nimic din aventura în  care se băgase știind că Tudor este căsătorit. În trecut, ar fi condamnat cu vehemență acest tip de relație, dar ea nu voia să rănească pe nimeni, n-ar fi dorit să se afle nimic, voia doar un pic de evadare indusă de faptul că trecuseră multe luni în care nu o mai atinsese un bărbat.

Încrederea în sexul puternic era serios zdruncinată, minciuna, o făcea să i se ridice părul de indignare. De minciună avusese parte. Acum, gata, era hotărâtă să nu mai facă compromisuri, își propusese să nu mai ierte nimic, să nu mai fie atât de îngăduitoare în detrimentul propriei persoane. O făcuse de prea multe ori și de prea mult timp. Voia să fugă de trecut, să întoarcă pagina unei noi vieți. În toată existența ei nu făcuse decât să lupte, iubea lupta, agitația, nimic n-o speriase, privea orice obstacol ca pe o nouă provocare, o incita asta, dinamismul și optimismul constituiau dogme pentru ființa ei. Se schimbase radical, nu-i plăcea nici ei, nici prietenilor, nici rudelor. Era de nerecunoscut. Numai că, Tudor ar putea constitui oaza pe care o căuta frenetic chiar dacă, nu considera a fi o relație adevărată, de durată lungă. Se agăța de idee ca un naufragiat în pragul disperării cauzate de un posibil înec. Nu, Maria nu voia să se înece, nu ar fi fost… Maria!

Tocurile, parcă, se afundau în marea de asfalt, făcând-o să meargă un pic ciudat, dar trecătorii grăbiți, cu ochii triști aruncați în pământ păreau că n-o observă. Păreau, pentru că, priviri furate cu coada ochiului adulmecau apariția fugară a femeii. Silueta ei zveltă, eleganța mișcărilor și-a rochiei mulate atrăgeau ca un magnet.  Își trecea grațios mâna stângă prin părul care se încăpățâna cu înverșunare să-i intre în ochii scânteietori. Gândurile se derulau cu repeziciune și, de fiecare dată, apărea pe fața ei un zâmbet ca un soare. Simțea că trăiește, evenimentele se succedaseră într-un ritm alert, înaintea rațiunii.

Fiecare întâlnire cu Tudor îi provoca emoții puternice, se fâstâcea ca o școlăriță fiind incapabilă să fie cerebrală. Fericirea emanată izbea tot ce-o înconjura. Strălucea. Se transformase.

–          Bună, Tudor!

–          Iubirea mea! răspunse bărbatul în ochii căruia se scălda… iubirea.

 

  (93)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Amintirea visurilor mele

            Odată cu trecerea subtilă a anilor prin viaţa noastră tumultuoasă, plină de surprize şi evenimente, unele plăcute şi încununate de realizări, altele cu momente dificile de deznădejde şi disperare, ne trezim că am trecut de pragul tinereţii şi încet alunecăm spre vârsta a treia cu părul nins nu de petalele pomilor înfloriţi ci de bruma unei toamne târzii.

Anii se perindă ca norii pe cer şi ne depărtăm de momentele de început ale copilăriei de care ne aducem cu melancolie tot mai des aminte. De fapt, în inevitabila vârstă de argint peste care iarna vieţii cerne fulgii albi de nea, singura bucurie şi satisfacţie care ne-a mai rămas, este amintirea copilăriei inocente, lipsită de griji, a vârstei fragede când totul în jurul nostru fremăta de bucurie şi veselie, când orizonturile nu aveau margini, iar din trupul nostru izvora continuu o energie tonifiantă, pozitivă, nesecată.  Apoi au urmat profetic anii adolescenţei efervescente ca valurile mării în adierea brizei cu primii fiori ai celui mai pur şi serafic dintre sentimente, iubirea! Retrăind acele clipe minunate ale libertăţii, prin ochii minţii mi se perindă locurile natale atât de dragi, pitoreşti, pline de căldură şi lumină, care făceau parte nu numai din marea mea familie, ci chiar din fiinţa mea zburdalnică.

Localitatea mea natală este situată pe pitoreasca şi mănoasa Valea Olteţului, unde adesea fugeam pe furiş de mama la scăldat. De o parte şi de alta se desfăşoară un relief variat, dealuri cu pomi fructiferi, viţă-de-vie, iar mai sus  pădurile de foioase.  Când ajungi pe culme te trezeşti într-un platou împădurit, brăzdat pe alocuri de câte un pârâu adânc, iar după  acesta o altă vale largă cu pajişti înierbate presărate cu flori de câmp, la marginea căreia se ridică versanţii cu stejarii ce-şi flutură semeţi frunzele în soare. Şi acum încă mai iubesc această zonă superbă cu plaiuri mioritice pline de viaţă.  Nu era colţişor din codru să nu răsune de chiotele noastre, alături de ţopăitul zglobiu al  mieluşeilor şi trilul fermecător al păsărelelor.

Îmi amintesc cu drag de verile caniculare când alergam exuberant cu ceilalţi prieteni printre snopii de grâu pe care mămicile îi aruncau în batozele pentru treierat. Mai târziu societatea s-a modernizat şi au apărut combinele. Atunci muncile agricole se făceau mai mult manual şi doar o foarte mică parte era mecanizată. Şi totuşi nu se risipea nimic…

Copil fiind, admiram cu nesaţ lanurile aurii de grâu care făceau valuri-valuri în adierea lină a vântului, provocând un zornăit continuu al spicelor, ca o simfonie a bogăţiei. Spre toamnă, în bătaia vântului ce vestea schimbarea climei, urechile percepeau foşnetul frunzelor uscate din lanurile de porumb din care abia se zărea pălăria călăreţului.

La  ţară toate anotimpurile erau frumoase şi pline de viaţă. Fiecare avea specificul şi farmecul său! Cum se schimba sezonul, cum devenea cel mai adorat.

Când Baba Iarna îşi anunţa sosirea prin trimişii săi speciali, bucuria exploda în sufletele noastre, căci odată cu ea se apropia mult aşteptata vacanţă de iarnă. Pe vremea mea satele nu erau încă electrificate. Ani la rând am trăit şi  am învăţat la o simplă lampă cu petrol.

Sărbătorile de iarnă erau anunţate de ţipătul strident şi disperat al porcilor înjunghiaţi de la primele ore ale dimineţii până seara târziu. Era o splendoare de sărbători, mai ales când plecam cu colinda.   Pe noi ne bucura libertatea prin zăpadă, la săniuş, pe întreaga vacanţă. De la mic la mare, până la respectabilii bătrâni cu mustaţa răsucită şi bastonul lustruit de care nu se despărţeau de parcă era sceptrul vieţii lor, sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi Sfântul Ioan, făceau parte dintr-un ritual prin care comunitatea parcă se contopea cu Divinitatea.

Abia aşteptam ca vecinii şi părinţii, să se întâlnească la o ţuică fiartă sau la o ulcică cu vin, că noi o şi zbugheam la săniuş! Atunci iarna era iarnă, iar de sfintele sărbători zăpada era aproape cât gardul!

Peisajul de iarnă la ţară era de basm! Pomii din grădini erau împodobiţi sărbătoreşte de mama natură cu abundenţa ninsorilor de vis. Anotimpul alb oferea locuitorilor un spectacol inedit când ningea cu fulgi mari, iar fumul cenuşiu se ridica în rotocoale din hornurile caselor ţărăneşti spre plapuma albă a norilor. În acele momente sublime era o linişte profundă în jur, de parcă puteai să percepi cu auzul căderea zburdalnică a fulgilor de nea prin văzduhul infinit. Arborii tăcuţi şi parcă încremeniţi, ca membrii unei adunări la un sfânt ritual, îşi ţineau ridicate ramurile spre cer ca pe nişte braţe împodobite festiv, primind  liniştiţi şi binevoitori fulg cu fulg pe frunţile lor ninsoarea cernută din cerul ce se contopea la câţiva paşi cu tărâmul imaculat, unind parcă universul, cerul şi pământul.        Doar din când în când acel imaculat alb era brăzdat fugitiv de câte o vrăbiuţă ce zbura grăbită de la un fânar la altul după grăunţe. Ele erau singurele vietăţi ale cerului care mai comunicau adesea cu oamenii.

Dar toate îşi au rostul lor şi la timpul lor! Odată cu primele raze de soare călduţe ale lui mărţişor, prin stratul de zăpadă penetrau cu clopoţeii zglobii, ghiocei! Ziua se mărea, era din ce în ce mai cald şi băbuţa iarnă îşi retrăgea treptat mantaua ciuruită de apariţia noului anotimp, primăvara. Stratul de nea se subţia pe fiecare zi, pe alocuri apărea colţul ierbii, din maluri musteau izvoarele, pârâiaşele îşi măreau debitele, iar sătenii ieşeau la muncile câmpului. Între timp soseau primele păsări călătoare, ba chiar cucu îşi vestea sosirea cu mare vervă trezind parcă şi codrul la viaţă. Pomii îşi întindeau crengile ca pe nişte braţe amorţite de atâta sedentarism, mugurii plesneau şi pe alocuri se răspândea un parfum plăcut din firavele floricele ce-şi deschideau pe rând petalele albe.

Dar iată că acest anotimp este nu numai al trezirii la viaţă şi al renaşterii ci şi cel al înnoirii! De Sfintele Paşti părinţii ne cumpărau hăinuţe şi pantofiori noi. Aşa era tradiţia ca de Înviere să mergi la sfânta biserică în straie noi din cap până în picioare.

Spectacolul oferit de freamătul naturii era inedit prin  trilul colorat plin de muzicalitate al păsărelelor, prin  pomii înfloriţi cu parfumul lor îmbătător ca adevărate grădini ale raiului împletite cu cântecul cucului şi zborul planat al rândunelelor ce-şi reparau cu trudă şi hărnicie cuiburile, de zumzetul primelor albine şi  apariţia primilor fluturaşi zburdalnici, nepăsători metamorfozelor lăsate de Creator! Căci dintr-un spin iese o floare a iubirii, iar dintr-un vierme un fluture al zborului spre infinit…

Nici nu realizam când trecea primăvara cu efervescenţa şi pofta de viaţă cu care ne răscolea şi venea vacanţa mare odată cu vara însoţită de zilele toride cu căldură caniculară sau cu unele după amiezi cu vijelii şi furtuni cu fulgere şi trăsnete acompaniate de ropotul ploilor torenţiale.

Din zori până seara târziu vuiau văile şi vâlcelele de chiotele vesele şi zbenguielile noastre. În jurul nostru exista o armonie perfectă prin freamătul pădurii, foşnetul tufişurilor, susurul izvoarelor, trilul colorat al păsărelelor şi şoaptele stejarilor bătrâni.

Seara după ce aduceam animalele în obor mâncam la repezeală, fiindcă ziulica ne părea totuşi scurtă şi încingeam câte o partidă de fotbal pe maidan până seara târziu când stelele îşi aprindeau felinarele.

Vara părea pentru noi o eternitate în care simţeam prin libertatea noastră lipsită de stres că trăim cu adevărat pe acest pământ binecuvântat de Bunul Dumnezeu.

Vacanţa Mare era aşa de mare că uneori ni se făcea dor de şcoală şi aşteptam cu nerăbdare începerea noului an şcolar, odată cu sosirea noului anotimp peste întinderile mănoase. În primele zile de şcoală răsfoiam cu drag şi nerăbdare noile manuale pe care le primeam, dar nu ne bucuram prea mult de ele fiindcă în următoarele trei săptămâni şcoala era mobilizată în campania agricolă de toamnă la cules de porumb, la adunat struguri sau fructe.

Dar iată că pe nesimţite pe alocuri apăreau în pâlcuri nuanţe galbene printre tufişuri. Încet-încet codrul îngălbenea apoi acea culoare caldă se transforma treptat în ruginiu şi-n acele momente pădurea parcă lua foc. Dar odată cu căderea primelor frunze se instala o atmosferă melancolică peste întinderile înverzite în urmă cu o lună. Deşii predomină o undă de tristeţe în acest sezon, el are specificul său cu frumuseţile, bogăţia şi încântările sale. Apar apoi primele brume care ard treptat totul în cale, frunzele se desprind de pe crenguţe, fâlfâie ca aripile păsărelelor plutind prin văzduh şi cad fiecare pe unde apucă alcătuind în final un covoraş ruginiu pe drumeaguri, dâmburi, poieniţe sau printre stejarii codrului. Nu peste mult timp arborii rămân goi ca nişte schelete cu braţele ridicate spre bolta cerească cerând parcă îndurare de la Atotputernicul. Vântul autumnal se instalează peste întinderile pustiite de efectul brumelor, alergând norii învolburaţi dintr-o parte în alta a orizontului. Treptat zilele devin din ce în ce mai scurte, vestind un nou sezon cu bucuriile şi melancoliile sale. Între timp ploile mocăneşti de toamnă s-au instalat pentru multă vreme peste întinderile nesfârşite.

Dar viaţa începe să reînvie cu plutirea jucăuşă prin văzduh a primilor fulgi de nea.

Şi astfel cele patru cicluri ale anului se perindă prin viaţa noastră şi timpul se scurge odată cu noi…

Îmi aduc aminte cu plăcere de părinţii mei în anii lor de tinereţe. Pe atunci se muncea cu trudă, tata la şantier iar mama la colectiv. Erau iuţi ca argintul viu şi plini de viaţă. Mama avea părul lung şi negru iar ochii de un albastru deschis. Tata era şaten şi ochii un căprui spre verde. Erau puternici şi harnici căci se aflau în floarea vârstei. Acum sunt plini de riduri, părul le-a albit complet, bătrâni de povara anilor trecuţi de optzeci şi pe care-i mai descarcă pe câte un baston pe care îl ia cu ei când pleacă la drum. Cu toate acestea, chiar dacă junghiurile le apasă trupul obosit de trudă şi muncă, au rămas la fel de vioi şi dornici de viaţă, cu sufletul curat şi măreţ. Poate de aceea dorinţa de viaţă îi va ţine cu ajutorul lui Dumnezeu până la adânci bătrâneţi!  Au prins vremuri grele, de sacrificiu. Au avut o copilărie amărâtă în anii interbelici, apoi chinurile şi urgia celui de al II-lea Război Mondial, supliciile bolşevismului ce a instalat comunismul în ţară, marea naţionalizare şi colectivizare, anii de „glorie” ai „epocii de aur”, iar acum în loc să-şi trăiască liniştiţi anii bătrâneţii sunt supuşi la supliciul unui capitalism haotic şi ucigător care şi-a bătut joc de truda lor de o viaţă şi pensia obţinută cu sudoarea frunţi lor pentru un trai mai bun al noilor generaţii.

Acum au cu adevărat alura unor bunici ce-şi îmbrăţişează cu dragoste şi lacrimi de bucurie,  ca pe lumina ochilor, nepotul şi nepoata când se întorc în vizită din străinătate. Ce păcat că statul român îndepărtează tinerii de pământul strămoşesc, rătăcindu-ne datinile şi tradiţiile, pierzându-ne demnitatea de români şi slugărind printre străinii europeni.

Dar anii au zburat ca pe o aripă de vânt cu bucuriile şi necazurile întâmpinate şi am ajuns la cumpăna vârstei. Era într-unul din anii trecuţi, pe la mijlocul verii, când întorcându-mă cu soţia  în satul copilăriei am fost surprins când părinţii ne-au anunţat cu bucurie, dar şi emoţie în suflet, că domnul primar împreună cu consilierii săi au organizat o festivitate oficială pentru sărbătorirea celor care au împlinit şi au depăşit cincizeci de ani de căsătorie!  La această aniversare au fost prezente peste şaptezeci de familii, toate cu invitaţii personale din partea consiliului local. Am fost sincer emoţionat de trăirea sufletească pe care am citit-o pe faţa părinţilor mei şi a celorlalţi, dar şi surprins că, aici undeva la ţară între dealuri şi podişuri, pe roditoarea Valea Olteţului, o mână de oameni ce conduc destinele unei mari comunităţi, indiferent de opţiunile politice, au reunit veteranii localităţii la NUNTA DE AUR!

Dacă nu eram prezent nu-mi puteam închipui cum se manifestau acei bătrânei şi acele bătrânele ce le-au fost alături mai mult timp soţilor şi mai puţin părinţilor care le-au dat viaţă. Am încercat pe cât posibil să pătrund în mintea şi sufletul acelor perechi de vârstnici şi să citesc ce simt în acele momente.  Se manifestau cu atâta simplitate care întrece orice închipuire. Ridurile adânci le brăzdau obrajii cândva frumoşi şi rumeni, iar cu părul alb, nins de truda anilor trecuţi şi a regimurilor trăite din anii copilăriei până acum la adânci bătrâneţe, le trădează vârsta. Purtau cu ei bastoanele după ca un unic sprijin care le-a mai rămas în viaţă căci copiii le sunt plecaţi în lume să-şi trudească la rândul lor viaţa în lupta pentru existenţă. În tinereţile lor sperau că vor fi ultima generaţie de sacrificiu al acestui neam, iar acum privesc cu deznădejde în urmă  că osteneala lor n-a avut nici un rost, fiindcă atât copiii cât şi nepoţii vor fi la rândul lor generaţii de sacrificiu…

Deodată însă acea nostalgie a trecutului şi melancolie a viitorului  le dispăru de pe chipurile brăzdate de riduri ca harta ţării de râuri şi parcă sufletul le reîntinerii când domnul primar declară deschisă festivitatea de aniversare a  veteranilor de „aur” al convieţuirii. Din aceste perechi cândva tinere s-au născut cei de la cumpăna anilor de azi. În braţele acestor mame care abia îşi mai poartă toiagul au fost legănaţi şi din pieptul lor au supt actualii profesori, doctori, ingineri, magistraţi, scriitori şi oameni de cultură, meseriaşi de elită şi politicieni.

Îi priveam cum mă urmăreau pe sub sprâncene dându-şi coate nedumeriţi: „Cine-i domnul care filmează?” Mulţi nu mă văzuseră de ani şi nu mă recunoşteau. Când m-am oprit cu zâmbetul pe buze la locul unde se aflau părinţii mei, le-am simţit în glas şi priviri duioşia şi mândria pentru vlăstarul de ieri şi bărbatul de azi. Cu toţii erau în aceeaşi postură cu fiicele, cu fii lor şi nepoţii plecaţi în diverse colţuri ale lumii…

Erau într-adevăr fericiţi, nu pentru un pahar cu vin sau cu suc şi bucatele bogate de pe masă, ci pentru că într-adevăr tânăra generaţie reprezentată de primarul localităţii şi ceata sa de consilieri, fără coloratură politică, ca o culme a ironiei, cele două orientări de stânga şi de dreapta şi-au dat mâna şi au făcut un gest nobil, de suflet şi credinţă, pentru cei cu un număr foarte mare de primăveri! Astfel, au adus prin această manifestaţie un omagiu şi recunoştinţă cetăţenilor comunei Zătreni de pe plaiurile vâlcene, veteranii acestor meleaguri care prin muncă şi trudă au scris o parte din istoria acestor locuri  cu bogăţii agricole dar şi cu peisaje ce încântă privirile oricărui trecător.

Organizarea în sine a acestei ceremonii a atins sublimul! Totul a demarat cu discursul domnului primar, apoi un prea cucernic preot a ţinut o slujbă în cinstea noilor „căsătoriţi” la nunta de aur, rostindu-le numele la fiecare membru de familie, soţ şi soţie, de trei ori, constituind un moment profund emoţionant şi culminant în acelaşi timp. Anul acela va rămâne nemuritor pentru acele perechi de „tineri” cu părul nins de vremi care au avut parte de nunta lor de aur organizată de oficialităţile localităţii în care s-au născut, au copilărit, au iubit şi şi-au adus contribuţia la perpetuarea neamului. Au primit binecuvântare de la preot şi apoi s-a încins „cheful”, dacă se mai poate spune la acea vârstă cuprinsă între 70 de ani şi peste 100!  A urmat un program artistic de muzică populară susţinut de ansamblul Doina Gorjului ca la nuntă, timp în care mesenii au fost serviţi cu un meniu ales ca la o nuntă împărătească. Diferenţa a fost că nimeni n-a mai săltat în horă ca-n anii tinereţii, dar şi-au delectat auzul cu cele mai alese melodii populare.

Într-un târziu fiecare familie a primit câte un plic cu două milioane de lei  (vechi) şi un ghiveci cu Violete de Parma!

A fost un moment solemn, poate unic pe aceste meleaguri de după revoluţie. Le urăm din toată inima să se reunească în aceeaşi formaţie şi peste 10 ani, 20 sau chiar 30 de ani!

În ansamblul său acţiunea a constituit un gest nobil în onoarea şi cinstea celor uitaţi de vreme, care au muncit din greu de-a lungul anilor pentru un trai şi o viaţă mai bună mai ales pentru odraslele lor.  Unul din acei veterani depăşea o sută de ani! Fenomenal!!! Un secol de viaţă din care au mai rămas doar amintirile…

Copilăria fiecăruia dintre noi este singura rază de soare din viaţa noastră, restul devine rutină, alergătură şi zădărnicie într-o lume tumultoasă, de foarte multe ori trivială, cu nonsensuri, la care suntem nevoiţi pentru existenţă să ne adaptăm. Doar blândeţea părinţilor şi a bunicilor, iertarea lor la comportamentul nostru de multe ori nesăbuit, fiinţa iubită, copiii şi nepoţiii ne readuc lumina şi căldura în suflete.

De câte ori revin la casa părintească cu soţia şi copiii sunt întâmpinat cu lacrimi în ochi de bucurie că încă i-am mai prins în viaţă pe „tinereii” cu părul nins de vremi şi ridurile pe obraji tot mai adânci de povara anilor.

Totodată revăd locurile care acum îmi par străine şi pustii, fiindcă natura a fost năpădită de sălbăticie. Bălăriile şi tufişurile au pus stăpânire peste plaiuri iar porcii mistreţi, ţapii, ciutele şi cerbii au invadat pădurile până aproape de curţile oamenilor. Ai impresia că pătrunzi într-o junglă rătăcindu-te printre hăţişuri. Chiar şi relieful s-a schimbat luând forme noi prin eroziuni şi alunecări de teren.

Toamna când plouă pe ulicioara înnoroiată ajung cu greu la bătrânii mei.    În schimb vara este o adevărată splendoare, este o linişte deplină tulburată din când în când de foşnetul frunzelor în adierea vântului şi trilul colorat al păsărelelor. La rândul lor nopţile de vară au un farmec de basm cu bolta înstelată, simfonia greierilor şi mai ales cu concertul oferit de glasul privighetorii.

…Amintiri, amintiri, amintiri!… Totul rămâne doar în amintire…

 

(37)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Sfera

  

M-am întrebat din prima clipă cînd au fost numiţi astfel, de ce toată lumea le spunea, „porumbeii”. Nu era o pereche ca oricare alta, deşi nici mult nu părea că le lipseşte spre a fi astfel. Probabil asta şi era – mi-am spus în acea seară, cînd, în acel hol ticsit de perechi ori solitari, ei se aşezaseră undeva foarte aproape de mine. Însinguraţi – se poate spune-, indiferenţi la tot ce s-ar fi putut întîmpla în jur, la spectaculosul uneori previzibil al ideilor pe care, precum nişte note disparate şi dezacordate le puteai surprinde prin apropierea oricărui grup, cu nu mai puţin de trei interlocutori. Nu exista nici gîndul că cineva i-ar putea auzi. Nu fusese inventat. Probabil că aerul asta de profundă indiferenţă faţă de tot ce era lumea din jurul lor, cufundarea într-o atmosferă particulară, ce-i înconjura ca o sferă, i-a determinat pe toţi ceilalţi să-i confunde cu o pereche banală de îndrăgostiţi, desigur într-o fază de început a sentimentului.

Oricînd, şi pe orişiunde paşii îi aruncau împreună, stăteau unul lîngă celălalt, erau tăcuţi şi dacă unul era provocat să răspundă, celălalt încremenea rigid, într-o stare ce dura pînă ce şi peste ultimul cuvînt se aşternea tăcerea sau vorbele celorlalţi. Încremenirea asta părea inumană, era ca şi cum el sau ea, după caz, s-ar fi scufundat într-o existenţă vegetativă, menită să-i conserve intact, cu aceleaşi gînduri, aceeaşi stare, aceleaşi concluzii asupra existenţei, pînă ce comunicarea celuilalt cu lumea lua sfîrşit, pînă ce sfera se închidea din nou asupra lor, infailibilă.

Şi totuşi ceva nu era în regulă, am gîndit în seara aceea, cînd, ale vieţii valuri, m-au purtat mai prin preajma lor. Un spectacol. Într-un cadru restrîns. Printre acordurile de chitară ce-ţi înveseleau sufletul – am crezut că al oricui, făr’ de limite – am rămas surprins de nemişcarea lor. Păreau să nu mai fie doi tineri vii, care se iubeau, al căror destin, previzibil, nu putea fi nici mai rău, nici mai bun decît al majorităţii. Ci doar un sfinx imperturbabil şi perechea lui.

Mai tîrziu, să fi trecut zile sau luni, ani sau poate chiar secole, cînd am ajuns să fim mai apropiaţi, şi am dat buzna în camera lor de cămin, pregătindu-mă să o felicit, nu mai contează prilejul, să recunosc lumina în ochii ei, să văd pentru a cîta oară strălucirea în privirea şi surîsul incomensurabil al femeii pentru care lucrurile din jur, momentele perfecte şi cele banale, ba chiar şi viitorul au devenit simple şi fireşti, pentru care viaţa a intrat într-o curgere bine ştiută şi, totuşi, miraculoasă, a zîmbit doar, un zîmbet uşor în colţul gurii. Doar un uşor zîmbet…

Mă descumpănise. De ce să nu recunosc, femeia aceea avea un trup înalt şi subţire, cu o înfăţişare ca de manechin al vreunei celebre case de modă. Şi totul suprapus pe zîmbetul ei obosit… Era un dezacord, ceva nu se potrivea cu întregul.

M-am aşezat pe marginea patului cu senzaţia stînjenitoare că sînt la fel de inutil ca şi o mobilă aşezată aiurea. Lăsată în grijă de vreun vecin ce s-a mutat de ani de zile şi a coborît în istorie adus doar de amintiri prezente. „Nu, stai, iartă-mă, nu pleca”, m-a rugat atunci cînd am vrut să plec, şi tot atunci mi-a spus, că e greu să trăieşti mereu cu gîndul că persoana pe care o iubeşti, pe care ai ales-o să fie lîngă tine pe viaţă, ar putea muri oricînd, chiar şi de ştii că la fel de bine s-ar putea să trăiască mai mult decît tine, oricum e un gînd care te impiedică în general să te mai bucuri liniştit de vreo clipă din toate cîte trec peste noi.

Şi-am fost silit să înţeleg atunci – în timp ce povestea mai departe fără să mă privească, fără să lase loc de alt cuvînt, ca şi cum încălca, pentru întîia oară, interdicţii a căror existenţă o chinuiseră mult timp – care era sensul acelor nesfîrşite tăceri care-i înconjurase întotdeauna pe „porumbei”, din ce substanţă neiertătoare şi din ce putere luase naştere sfera, perfecta lor sferă în care nimeni nu mai avea loc.

(42)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

 

Castelul

 

În vara lui 1996 am fost trimisă la  Serviciul Cultural al Ambasadei  României la Paris, pentru a prelua o parte din munca ce o exceda pe fiica unui general de securitate din epoca Ceauşescu.  Dublarea nu i-a surâs  doamnei cu pricina şi în foarte scurt timp am eliberat spaţiul pentru a reda respiraţia lejeră în încăpere şi, mai ales, pentru a nu mai  fi martoră la convorbirile telefonice ale ilustrei colege de birou, Momuţa, cu iubitul ei, Dumitru Căuşu, secretar de stat în Minister, viitor ambasador; coleg de facultate şi prieten apropiat al Mladiei şi al lui Ermil Costinescu, preşedintele României, la ora aceea.          Când domnul Căuşu a  venit ambasador, a considerat că nu cultura ar avea nevoie de întărire în „capitala luminii”, ci relaţiile consulare. S-a ţinut cont  de  pregătirea  mea  juridică  şi m-au înregimentat în Secţia Consulară.

Într-o zi de vară, când toată Europa era în concediu, autorităţile franceze mă asaltau: ”Madame consul, trei cetăţeni români de etnie rromă sunt arestaţi la Prefectura de Poliţie a Arondismentului 7; vă aşteptăm, să le daţi consultanţă”. Abia închid, şi telefonul  zbârnâie din nou: „Un distribuitor de droguri solicită sprijinul consulului  României”, mă informează şefa Serviciului  Droguri de la Închisoarea din Fleury-Merogi. Pe firul interior sună Secretariatul: „Doamna consul,  la telefon judecătorul de instrucţie de la  Neuilly-sur-Seine, în legătură cu omorul ţiganului de la Bacău.” O bătaie în uşă: „Doamna consul, în camera de oaspeţi vă aşteaptă un francez; de o oră încerc cu telefonul, dar a fost ocupat tot timpul la dumneavoastră”, se scuză portarul.

Fiind vorba de un francez care aşteptase atât de mult, m-am dus imediat.  Un domn elegant m-a întâmpinat cu o reverenţă, cum nu mai primisem decât o dată, de la Alain Juppé, ministrul de Externe, la standul cu icoane ortodoxe din cadrul unei expoziţii organizate de Muzeul Georges Pompidou.

Salonul nostru de primire este extrem de modest. O încăpere cu geamurile vis-à-vis de cea a portarului, ca să se poată supraveghea mai uşor şi, probabil, să se şi asculte.

 

Elegantul domn mi-a întins mâna, prezentându-se: Gabriel Poloni. În clipa aceea, gândul meu a străbătut fulgerător 3000 de kilometri, până la un castel din satul natal.

Gabriel a deschis un dosar cu câteva documente, aşezate meticulos, în ordinea importanţei pentru problema ce avea să mi-o prezinte. Primul act ce mi-a fost  înmânat era un certificat de botez, eliberat în 1940, de către parohul Bisericii Olari din Bucureşti. Emoţia stârnită, în timp ce citeam, se putea citi uşor pe faţa mea. Certificatul fusese foarte bine păstrat, conservat ca o veritabilă operă de artă.

Am zâmbit – si l-am întrebat dacă face demersul respectiv pentru a redobândi castelul şi domeniile Poloni din la Negoeşti.

La auzul vorbelor mele, bărbatul a pălit.

I-am spus că m-am născut în acel sat, că bunica ne povestise despre boierul Poloni şi familia sa, că în copilărie chiar am intrat în această clădire superbă, cu sobe din teracotă verde.

Franţuzul era uluit. „Nu, nu  este posibil… din sătucul acela mic, cum îmi povestea mama, pierdut în zarea albastră a Bărăganului… dumneavoastră să vă năşteţi tocmai acolo…  şi să ajungeţi consul aici!”. Şi-a scos telefonul mobil: „Maman, maman, te rog vorbeşte româneşte cu  madame, surpriză mare!”.

Gabriel nu ştia o boabă româneşte, aşa că portarul nu făcea faţă la avalanşa de reacţii ale interlocutorului meu.

Doamna   Poloni mi-a propus o întâlnire chiar în seara aceea, dar eu nu puteam răspunde atât de prompt invitaţiei; am amânat pe un viitor cât mai apropiat.

Munca într-o ambasadă este deosebită de cea din Minister. Îi auzeam pe colegii cu stagiu spunând: „La post se lucrează 24 din 24”. O  luam ca pe o glumă, dar curând aveam să înţeleg că acesta era adevărul.

Rar se întâmpla să ai o duminică a ta. Atunci mergeai  să cumperi fructe şi legume proaspete de la Piaţa Bastilia; te opreai în drum (nu toţi!) la Biserica Ortodoxă Română din Jean de Beauvais, să aduci mulţumire lui Dumnezeu că ”peste aspidă şi vasilisc am păşit şi am călcat peste leu şi peste balaur”, după cum spune David în cântarea de laudă a Psalmului 90. Dacă te mai ţineau puterile – şi, de regulă, mă ţineau – mai făceai câţiva paşi şi intrai la Muzeul  Cluny, unde oboseala avea să-ţi fi răsplătită din plin de „Dame à la Licorne”. Şi ca să fii sigur că vei face faţă oricărei încercări ce te-ar fi putut aştepta în săptămâna următoare, îţi răsfăţai sufletul şi cu „Nuferii” lui Monet, de la Orangerie.

 

Într-o astfel de duminică asistam la slujba părintelui Iosif, Episcop pentru Franţa şi Europa Centrală, ţinută în subsolul Catedralei Saint-Sulpice, în vecinătatea căreia se află casa în care a locuit  poeta  Iulia Haşdeu cu mama sa.

La terminarea slujbei, părintele ne-a prezentat o doamnă distinsă, de origine română, stabilită în Franţa din 1942. Distinsa doamnă ne-a invitat la dânsa, mai ales că locuia aproape. Spre surprinderea mea, soţul meu, care este mare iubitor de cunoştinţe şi de taifas, a refuzat politicos, fără să mă mai consulte şi pe mine.

Peste un sfert de oră intram pe poarta ambasadei; eu încă nelămurită de ce J. refuzase invitaţia. „Nu ştiu, aşa mi-a venit”, mi-a replicat el pe drum. De la intrare, ne ia în primire ofiţerul de gardă: „Doamna consul, v-a căutat de la Cabinetul Ministrului; dacă veneaţi până-n ora unu, îl mai găseaţi, dar cum este târziu, mi s-a spus să sunaţi la ora 18”.

 

În munca diplomatică este o ierarhie bine stabilită. Mă bătea gândul că voi fi greşit ceva, ştiut fiind că laudele nu le primeşte cel ce a rezolvat (în mod excepţional) o problemă, ci şeful lui. Aşa că vestea nu-mi părea a fi de bun augur.

M-am decis să merg în birou, să muncesc ca şi cum domnul ministru  m-ar fi văzut de la Bucureşti, iar la ora 18, cum era porunca, să-l sun.

În birou, am derulat filmul sarcinilor rezolvate, al celor în curs şi al celor ce urmau să fie rezolvate şi, în sinea mea, judecând la rece, cu experienţa pe care o acumulasem, nu m-am sfiit să-mi dau nota 10 cu minus.

Am parcurs lunga perioadă de aşteptare întrebându-mă şi ce s-ar fi întâmplat dacă soţul meu n-ar fi refuzat invitaţia de la biserică.

 

La ora 18 fără un minut am început să formez numărul; la 18 fix, telefonul suna la cabinetul înaltului şef. Răspunde o voce feminină, frumos prelucrată. Mă prezint, iar ea, plină de căldură, îmi spune: ”Sunt Elena, doamna Andreiţă, vă fac legătura cu şeful de cabinet al domnului ministru”.

Nu-l cunoşteam personal, dar domnul Mihnea Constantinescu m-a salutat şi a intrat în subiect de parcă ne ştiam de-o viaţă: „Sărut mâna, doamna Andreiţă. Domnul ministru a vrut să vă felicite personal, dar acum îmi revine mie plăcuta misiune de-a o face în numele domniei sale, pentru modul profesionist în care aţi rezolvat un caz atât de complex, care a necesitat  conexiuni cu  nenumărate autorităţi franceze, în momentele cheie ale soluţionări demersului. Vă aşteptăm în  vacanţă. Până atunci, vă dorim să  vă menţineţi standardul profesional.”   Cu respiraţia tăiată şi palmele umede de transpiraţie, am îngăimat un mulţumesc anemic.

Cam aşa decurgeau puţinele duminici  din cursul anului, când te credeai liber-liber.

Într-una din duminicile mai îngăduitoare, am reuşit s-o vizităm pe doamna Poloni, în minunata ei locuinţă situată în spatele Teatrului Chaillot, la mică distanţă de ambasadă. Ne-a deschis o femeie înaltă,  la vreo 70 de ani (în realitate avea 90 de ani) cu o eleganţă în vestimentaţie şi coafură caracteristice nivelului de civilizaţie în care trăia de atâţia ani. Mişcări nobile, în deplină concordanţă cu frumuseţea trupească  pe care  Dumnezeu i-a dat-o, extrem de viguroasă, că-şi spunea cuvântul şi la anii aceştia.

Aveam să ne convingem repede şi de adevărul că o inteligenţă deosebită  lumina acest chip frumos.

Doamna era fiica unui moşier din Dâmboviţa. Studiase la Paris şi se căsătorise cu Dinu Poloni, băiatul boierului Poloni din Negoeşti, şi el (Dinu) fost student la Viena. Au locuit în Bucureşti, pe strada Alecu Russo. În acea casă splendidă din Alecu Russo se va naşte, în 1940, Gabriel. Vremurile erau tulburi – iar doamna avea, oarecum, şi putinţa să le prevadă evoluţia: era nepoata  juristului, diplomatului, profesorului şi omului politic Nicolae Petrescu Comnen, care a îndeplinit funcţia de ministru al afacerilor străine, apoi a fost diplomat la Berna, Berlin şi Vatican. Ajutată astfel, în 1943 doamna Poloni obţine viza de plecare în Elveţia, pentru ea şi fiul ei, prin Crucea Roşie. După o perioadă ar fi vrut să revină în ţară, dar unchiul, care  intuia harta viitoarei Europe, a sfătuit-o să treacă în Franţa şi să rămână acolo.

Între timp, în ţară se instala comunismul.

Însuşi domnul Petrescu se va stabili în cel mai frumos oraş din lume, la Florenţa, unde s-a stins din viaţă, în 1958.

Dinu, tatăl lui Gabriel, a rămas la Bucureşti, unde se va lupta să supravieţuiască. Locuinţa din Alecu Russo a fost naţionalizată. Lui Dinu i s-a permis să locuiască într-o cămăruţă de la mansardă, care nu avea sobă. Toate averile le-au fost confiscate. Ajunsese atât de sărac, încât cu mari sacrificii a izbutit să cumpere un godin. Conform studiilor,  nu s-a putut angaja nicăieri. Cu greu a  fost acceptat la o fabrică din Bucureşti, ca socotitor-contabil. Mai târziu s-a angajat taximetrist.

Nu şi-a mai văzut niciodată soţia şi copilul.

Castelul de la Negoeşti a fost ocupat de Armata Rusească; până în 1954, după care a devenit sediul  unui IAS. După plecarea ruşilor, noi, copiii (între care şi eu, cea care scriu, care locuiam pe atunci la bunicii dinspre mamă, foarte aproape de castel) ne-am strecurat odată,  prin deschizătura unei uşi, într-un spaţiu larg, cu o scară mare, din lemn lustruit. De stâlpul  de la baza scării era legat un cal, care tropăia pe parchet.  Ne-am speriat şi-am zbughit-o pe scară, în sus. Toate încăperile aveau sobe  atât de frumoase, că nu le-am uitat nici astăzi. Aşa cum n-am uitat nici mirosul  de tutun şi haine vechi, care răzbătea din toate ungherele – probabil de la muncitorii care dormeau aici.

Eram fascinată de teracota verde, a cărei imagine m-a urmărit până târziu, în maturitate.

La Paris, doamna Poloni şi-a şcolit copilul, asigurându-i un viitor frumos. Gabriel, căsătorit cu o franţuzoaică, lucra la o bancă engleză şi locuiau  pe o stradă în  apropiere de Assemblée Nationale. Dorea să vină  la Negoeşti cu soţia, care  îşi susţinuse doctoratul la Londra în ştiinţe agricole,  să-şi recapete domeniul şi să se ocupe cu agricultura. În demersul său era „încurajat” de o casă de avocaţi din Bucureşti, casă care ştia cât de „nepotrivit”   este „deranjul” unei astfel de întreprinderi. Pentru un om ca el, însă, format  într-o societate în care cuvintele au  conţinut, era aproape imposibil să înţeleagă dezmăţul  în  care se  încălcau legile în România.

În concediul de odihnă, când am venit la părinţi, aveam să vedem  castelul. Era refăcut, curtea împrejmuită cu gard sănătos, din beton, iar pe terenul domeniului, dintre şosea şi râul Argeş, păştea o cireadă de vaci.

Am aflat că devenise proprietatea unui om politic.

Am făcut câteva fotografii, pe care le-am oferit  doamnei Poloni şi fiului ei.

De multe ori am avut o stare de disconfort, în relaţia cu un partener sau altul, datorită disfuncţionalităţilor din ţara pe care o reprezint, dar în cazul  Poloni m-a apăsat, cu adevărat, conştiinţa, pentru neputinţa mea, ca persoană oficială.

Doamna Poloni, era resemnată de o viaţă; aşa că îşi tot sfătuia  fiul să renunţe. Nu împărtăşeam opinia mamei, dar nici vreun sfat folositor nu am găsit.

Gabriel s-a luptat ani de zile cu morile de vânt – şi a cules pagubă.

În  primăvara lui 2000, venerabila doamnă Poloni avea să fie diagnosticată cu un cancer de boltă palatină. De atunci n-am mai putut s-o văd. Refuza. Îmi spunea, la telefon, că o desfiguraseră suferinţa şi operaţiile repetate.

 

La încheierea misiunii, înainte de întoarcerea în România, Maica Domnului m-a chemat la Lourd.  Am  întrebat-o, atunci, pe doamna  Poloni dacă  împărtăşeşte  fenomenul Lourd. Mi-a răspuns  indirect, apreciind că eram  o fericită  că pusese stăpânire pe mine gândul de a ajunge să mă împărtăşesc cu tainele acelui loc. Şi până să apuc eu s-o întreb dacă doreşte ceva  de acolo, mi-a zis: „Eşti ca şi fata mea. De aceea îndrăznesc să te rog să spui şi pentru mine un „Tatăl nostru” la Grota Fecioarei şi să aprinzi o lumânare, ca să-mi uşureze Dumnezeu  sfârşitul.”

La întoarcere am sunat-o. I-am povestit cu lux de amănunte tot ceea ce petrecusem în sfântul loc. Şi ne-am luat rămas bun.

Am mai vorbit de câteva ori cu ea, din ţară.

Într-o zi, m-a sunat o doamnă, care mi-a spus că este verişoara ei – şi m-a înştiinţat că  doamna Poloni dormea, de o săptămână, somnul de veci, în Cimitirul Montparnasse.

Castelul  de la Negoeşti prosperă – şi stă, dulce povară, pe umerii noului proprietar. Care, ca noi toţi, o să dobândească şi el, cândva, liniştea aceea din locul de odihnă, fără suspin. Dacă mila lui Dumnezeu va fi atât de mare.

(40)

Posted in CONCURS ”PEREGRINĂRI”- Proza | No Comments »
Tags: Concurs de proză ”Peregrinări”

Intoarcerea                                                                           

 

Locul naşterii mele, Mateeşti. Frumos pentru mine. Indiferent pentru alţii. Unic, în felul lui, are întotdeauna  ceva pus deoparte, după cum mama ascunde un zâmbet pentru pruncul ei. Să i-l dea în anumite împrejurări.

De-a lungul timpului, l-am păstrat ca pe un tablou în ramă. Cred că mai întâi l-a făcut Dumnezeu în palme. Apoi l-a aşezat pe Pământ. Este mai degrabă un sătuc, adăpostit între dealuri. Un cătun, cum îi spun cei din jur. În documente figurează cu denumirea, Mateeşti.

*

Aşezat dincolo de râul Tazlău, în subcarpaţii Moldovei. Nu prea departe de munţii Berzunţi, la poalele vârfului Bâţâchina. Mai în jos de Tescanii lui George Enescu. Împrumută, când răcoarea înălţimilor, când căldura depresiunii Tazlăului.

Mateeştii, de o parte şi de alta, are încă două cătune. În stânga, cătunul Tisa, care a dat literaturii române pe scriitorul, poetul, profesorul şi omul de cultură, C. Th. Ciobanu. Iniţiatorul înfiinţării  Asociaţiei George Călinescu, din Oneşti, prilej de întâlnire al multor personalităţi de cultură.

În dreapta, cătunul Lunca. Prin el, făceam legătura cu restul  satelor din cuprinsul văii, printre care era şi cel în care se afla Şcoala unde învăţam. La o distanţă de circa patru-cinci kilometri, de sătucul meu. Aici, în lunca din capătul satului, aveam în fiecare dimineaţă, o mare bucurie. Mă aştepta Tincuţa. Colega mea de clasă. O vedeam de departe. Lângă plopii, ale căror vârfuri se luau la întrecere cu norii.

 

După absolvirea celor patru clase, ea s-a prins adânc de rădăcinile pământului, predestinate unei continue renaşteri. Eu am descoperit zborul depărtărilor.

                                                                   *

Mateeştii înconjurat de păduri. Într-o zonă pitorească. Împreună cu celelalte două cătune, formau aria mea de cercetare. Nu am avut niciodată complexul satelor mici. Din contră, îmi vedeam satul ca pe o bijuterie. Aşezat în caseta verdelui, protejat de broderiile colinelor, de o parte şi de alta. Lumea din  satele mai mari, îl vedea şi nu-l vedea. Mai curând îl ignora. Ăsta a fost norocul meu. Mi l-au lăsat mie. De-a-ntregul. Să mă pot sătura.

 

Nu ştiu dacă m-am săturat vreodată. Văzut cu ochii de atunci, mă ştiam ocrotită. Simţeam că nu mi se poate întâmpla nimic rău, atâta timp cât mă aflam acolo. Aici, natura se descătuşa altfel, decât în restul lumii. Ploile  erau calme. Calde. Picăturile cădeau drepte. Le puteai prinde în palme.

Cărţile naturii se deschideau în calea soarelui, cu blândeţe. Razele îmi dogoreau obrajii, cu mângâieri delicate. Vântul îşi găsea sălaşul  în adâncul codrilor. Furtunile intrau şi se opreau, ca într-o peşteră fermecată.

Fiecare anotimp îşi făcea prezenţa. Concura cu cele mai alese tablouri zugrăvite de mâna Omului. Numai iarna nu-şi găsea pretendent pe măsură.

 

Ninsorile erau cuminţi şi foarte albe. Zăpada se aduna în troiene. Tufişurile căpătau înfăţişări  hazlii. Noi, copiii, alergam în jurul lor. Scuturam zăpada. Să ne acopere. Prilej de a  ne speria unii pe alţii. În timpul nopţii, zăpada forma o pojghiţă pe deasupra, ca o gheaţă subţire.

Bucuria mea. Îmi plăcea să alerg desculţi, fără să mă vadă cineva. Să rup crusta. Să mă afund în pulberea curată şi rece. Până simţeam usturime. Mi se înroşeau pulpele. Alergam în casă. Mă spălam cu apă rece. Usturimea  dispărea ca în descântec. Ca să mă încălzesc, îmi puneam ciorapii împletiţi din lână de mâinile mele.

Primăvara, dar mai ales vara, în urma ploilor, se ridica din pământ un abur cald. Aducea cu el toate aromele specifice anotimpului. Florile din păduri şi fâneţe. Viile şi pomii livezilor, pregăteau adevărate spectacole.

*

Îmi place să spun că sătucul meu avea două ceruri. Unul vizibil şi unul invizibil. Era un fel de Axis Mundi în Centrul Lumii. Precum era muntele Meru pentru indieni. Muntele Tabor pentru palestinieni şi Golgota pentru creştini. Mi se părea că nimic nu putea exista fără el. Nimic fără tata. Nimic fără fraţii mei. Fără mama şi într-un mod mai special, nimic fără bunica(bătrâna).

Vârful Bâţâchina era un punct de atracţie. Eram tare mândră că satul meu era aproape de poalele vârfului. Când mă întrebau copiii, din afară, unde locuiesc, îmi plăcea să mă dau mare. Îl arătam cu degetul: Aproape de vârful acela înalt, Bâţâchina.

Pentru mine era locul unde mă bucuram de mărunţişurile naturii. Nelipsite acelor locuri: culesul murelor, al fragilor şi căpşunilor, coacăzei, alunelor şi  coarnelor…căţăratul în copaci după fructe sălbatice, intratul în desiş după porumbele şi măceşe…!

Cu toate că îmi făceau gura pungă, stângeam din dinţi, până simţeam gustul acela, care-mi strepezea dinţii.

Vara şi toamna, ciupercile defilau prin faţa mea, în straie de sărbătoare. Nu-mi rămânea niciodată  coşul gol.

După atâţia ani, m-am întors pasăre înstrăinată. Când ştiam că tata se scula devreme. Înhăma boii la jug. Mama pregătea bucatele pentru a merge la câmp. Gâzele îşi luau zborul…!

Să-mi găsesc lumea: în care am împrăştiat zâmbete; am aruncat cu pietre peste luciul apei; am alergat pe coclauri până la iepuizare; am intrat şi am ieşit din hăţişuri; zgâriată; cu hainele rupte…!

Totul părea aievea. Nu ştiu, dacă eram cea de atunci, sau cea de acum. Fiecare fibră din mine tresărea. Inima îşi făcea mai mult loc în cutia toracică. Ochii voiau să cuprindă dintr-o aruncătură de suliţă, tot ce însemna cuvântul, altădată.

*

Ca să ajung acasă, luam drumul în spate. De jos, de la malul râului, până sus, în capul satului. După ce urcam un pripor mărişor, eram binecuvântată cu un platou cu iarbă verde. Întins covor, până la poala pădurii. Aici şi numai aici,  mă aşteapta, deschizându-mi porţile, casa noastră. Robustă. Construită din lemn de stejar. Acoperită cu şindrilă. Curtea largă. Închisă pe margini de grajduri şi alte acareturi. Gardul înalt din scândură. Porţi la fel de înalte. Sprijinite de stâlpi groşi. Tot din lemn de stejar. Porţile aveau, şi ele, un acoperiş, tot din şindrilă bătută în ornament, ceea ce le aducea oarecare măreţie.  Mă primea ca pe unul de-al casei. Eu, când mă vedeam ajunsă, nu-mi mai trebuia nimic altceva. Puteam spune cu mâna pe inimă :

 

Doamne, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pre pământ, acum şi pururea în vecii vecilor. Amin!                                                                                                                                     

                                                                  *

Mirosul pâinii. Al alivencilor. Coapte în cuptorul din cărămidă, îmi stârnea pofta. Îmi răscolea foamea. Mama era ca argintul viu. Altă dată, cuptorul încins, rumenea un miel sau o oaie. Pregătea pastrama aceea, cât să ajungă toată săptămâna. Grăsimea ţi se scurgea printre degete.  Alteori, găseam ograda plină cu rufe. Fierte în leşie ( cenuşă opărită cu apă fierbinte). Să fie albe. Nu trecea nici peste pregătitul apei, pentru îmbăiatul de sâmbăta.Toate astea o ridicau pe mama la rangul de bună gospodină. Veşnic în concurenţă cu ea însăşi.

Tata avea grijă ca din grădina lui, să nu lipsească nimic, din ce le-ar plăcea copiilor. Deseori îi spunea mamei:

Să nu li se scurgă ochii când se uită în grădina altuia!

Grădina, împrejmuită cu gard din şipci de scândură, sau cu împletituri din nuiele de răchită, era spaţiul care ne oferea confortul de care aveam nevoie, la vârsta aceea. 

*

 

Acum, după atâţia ani. Megeam prin sat. Derutată. Buimăcită. Nu mai era cel pe care-l ştiam. Căpătase altă înfăţişare. Altă respiraţie. Ochii mi se loveau de goluri între case. Drumurile povârnite. Spălate de torenţi. Păreau mai înguste şi mai înalte. Oameni cerniţi. Îmbătrâniţi.  Cei mai mulţi dispăruţi. Cei tineri plecaţi în străinătate. Să guste din Libertatea obţinută în ’89.

Apa fântânii şi a budăilor nu mai avea acel cristalin, pe care îl scoteam cu găleata, atingându-l cu mâna. Casa Bătrânei dispăruse: gardurile şi banca de la poartă, unde mă aştepta să mă întorc de la şcoală şi mai ieşea duminica să vadă lumea; trandafirul de  dulceaţă, de lângă portiţă, nu-şi mai scutura petalele parfumate; iasomia şi agrişele dispăruseră şi ele.

Vorbeam cu mine însămi.  Reflectând. Gândindu-mă:

 

În goana vieţii nu avem timp să realizăm că lucrurile simple, fireşti, sunt tocmai cele ce ne definesc. Ne ancorează, dar ne pot şi scoate de pe orbită..!

                                                                  *

 

Am pornit mai departe. Spre casa părinţilor. M-am oprit în locul unde ştiam că era poarta de intrare. Stâlpii din lemn. Ornamentaţi.

Priveam cerul. Pământul. Şi iarăşi cerul şi pământul. Să pot să-mi ascund ochii în ţărâna în care îmi îngropam, odinioară, picioarele. Aruncam priviri peste grădină. Aceeaşi. Ca atunci. Cu aceiaşi pomi pe margini. Acum, mai împovăraţi. În interior prunii, caişii, zarzării, cireşii  fuseseră tăiaţi. Făceau umbră. Numai ultimul măr. Plantat de tata, înainte de plecarea forţată, se lăfăia cu fructele lui, galbene-roşii. Ca ironie a tuturor întâmplărilor. Voia să demonstreze că viaţa îşi continua cursul.

 

Odată cu înfăptuirea colectivizării agriculturii, părinţii mei, asemenea multora dintre oamenii pământului, au trăit drama ţăranului roman. Pierduseră totul.

Cu mâinile strânse în mijlocul câmpului. Se uită unul la altul. Îşi aruncă ochii peste dealuri. Încununate, până mai ieri, cu vii şi livezi. Peste pădurea, acum devastată. Peste grădina parcelată, Împărţită altora, fără să fie întrebaţi.

 Şi-au înfipt mai adânc picioarele în pământ. Să nu scape funia. Teama devenise hrana lor zilnică.

– Ce facem, mai stăm sau plecăm?

Au plecat. Fără să se uite în urmă. ‘’Să nu se prefacă în stâncă de sare!’’

                             

Dislocarea le-a schimbat complet viaţa. Se simţeau ca un peşte scos din acvariu. Aruncat într-un râu.

Mama a trăit drama psihologică a celei care se simţea dublată: Ea şi Cealaltă. Cealaltă rămăsese acolo. Nu se putea desprinde total. A păstrat în ea casa cu belşugul ei. Pământul. Izlazurile. Crângurile cu izvoarele dătătoare de viaţă, până a plecat dintre cei vii.

Pentru Ea, noua viaţă a însemnat Absurdul. Lipsurile. Prejudecăţile şi pierderea identităţii. Nu mai era Cealaltă. Hotărâtă să realizeze ce-şi propunea. Ambiţioasă. Tenace. Acum era printre altele. Toate la fel de harnice. La fel de leneşe. La fel de bine îmbrăcate. La fel de…?

Tata  obişnuit cu tot ce însemna responsabilitatea de sine, a întâlnit indivizi fără scrupule. Găunoşi pe dinăuntru. Cu ambiţii nemăsurate. Ascunse. Molipsiţi de lăudoroşenie.  Ticăloşie. Minciuna ‘’stătea cu regele la masă’’.

O lume moartă. Cei îndrituiţi nu vedeau mucegaiul. Întins ca molima. Fără antidot de vindecare.

 

Stăteam şi priveam . Nu casa actuală din faţa mea.  Ci pe aceea pe care o ştiam pe de rost. Ca pe o rugăciune. Pe care o spui seara la culcare. Casa în faţa căreia mă aflam, voia să-şi arate măreţia. Să se impună prin ţinută. Aşezată pe acelaşi pământ. Altădată frământat de picioarele noastre. Nu avea destulă putere să mi-o ascundă pe cealaltă. Privirea mea trecea dincolo de ea. Prin ea. Îi vedeam celeilalte toate detaliile. Oricât de mici. Nu uitasem niciun amănunt.

Mă căutam printre pereţii din mintea mea. Despărţeam camere. Deschideam uşi. Dulapuri. Închideam ochii şi îmi cuprindeam obrajii. Cu aceleaşi mâini şi totuşi, altele. Rochia de mătasă, pe care o îmbrăcasem, avea aceeaşi culoare.  Ca aceea de atunci. Când alergam laolaltă cu fraţii mei: pe prispa casei; pe lângă pereţii văruiţi în albastru-siniliu; în jurul căpiţelor din paie de grâu, ori de ovăz; ne lunecau printre degete; după corcoduşii cu poamele albastre-brumării; după mărul domnesc, mare cât ograda; râdeam şi uneori plângeam…!

Toate treceau când tata  ne prindea. Ne arunca în sus. Noi trebuia ’’să-i dăm un ochi’’ ca să ne lase la pământ…!

 

Chiuiturile din creasta dealului din apropiere, m-au trezit la realitate. M-am scuturat de gânduri. Mi-am amintit pentru ce venisem.

Am căutat peste tot. În locurile ştiute şi neştiute. Pe ’’Urim’’ şi ’’Tumim’’, dar pietrele care arată semnele lumii dispăruseră.

Stăteam acolo, parcă aruncată de cineva. Nu realizam că am făcut atâta drum. Că a fost dorinţa mea de întoarcere!                        

Priveam prostită. Nemişcată, ’’ţara’’în care mă născusem.  Şi trăisem o bucată de timp. Aş fi vrut să inventez amurguri. Cu umbra fiecărui colţ din ’’ţara mea’’: cărarea spre dealul viilor; izvoarele din care curgeau pârâiaşe  înviorând iarba; alunii şi murii din marginea pădurii cu ulmi, paltini, frasini şi arţari; hăţişurile de corni, coacăzi, soc şi tot felul de rugi, de care ne agăţam ca maimuţele; balta cu răchite, cu iarba totdeauna verde şi grasă, în care intram desculţi printre broaştele gălăgioase…!

Un vis de întoarcere. Într-o lume trecută şi una prezentă. În oricare m-aş fi aflat, simţeam un suflu. Al unei forţe mai presus de a mea.

Şi, în timp ce stăteam şi priveam, deodată, apa din fântâna tatei mi s-a vărsat în ochi. Curgea. Eu nu o vedeam. O simţeam. Pentru că o ştiam atât de bine. Pentru că îmi era ’’atât de sete’’!

*

A fost ieri… acum câteva decenii!?

Îl văd pe tata venind. Mă ia în braţe. Tot câmpul se umple cu margarete… gura-leului, răsărită…!

Împreună cu Ştefan, Maria, Mitică şi cea mai mică, Silvia, alergam ca potârnichile  printre flori: apăream; dispăream; tăvăleam lucerna vecinului cu ochii aţintiţi spre tata; fratele mai mic, Petre, se legăna când pe un picior, când pe altul,’’măsurând’’ apa din cele două căldări; până la ultima picătură.

Îşi trăia  lumea lui de poveste. Cu gânduri… sau fără gânduri.

Mama se omora la cuptorul de pe vatră cu dospitul şi coptul aluatului.

Pâinea să aibă timp ’’să se ducă şi să vină de la moară’’(o păcăleală pentru a se răci) până terminam noi, ca să putem năvăli ’’ca turcii, ori ca tătarii’’asupra ei.

 

O zi în care aş fi dorit să-mi crească aripi. Să zbor prin ’’Ţara mea’’fără oprelişti. Să-mi  găsesc cuibul îmbrăcat în aceleaşi pene calde, ca la începuturi.

Ziua aceea îşi scurgea timpul. Ignorându-mi grijile. Preocupările  ce mă frământau.

În vreme ce eu storceam gânduri, înşiruindu-le pe funia vieţii, în restul lumii se întâmplau multe alte lucruri. Fireşti. Obişnuite. Viaţa îşi urma cursul: undeva copiii scriau scrisori; mamele înfăşau bebeluşi sub cerul liber; se scotea apă din fântâni; păsările zburau pe deasupra salcâmilor; apele rostogoleau pietre; ploaia se lipea de cer; umplea pustiul dintre cele două lumi în care mă aflam, mai mult ca niciodată.

                                         

                                                                  *

Trăiam visul dintr-o poveste. Care începea cu…aici a trăit cineva…cândva…cu aceeaşi iubire pătimaşă de iasomie, din grădina copilăriei.

Când m-am trezit, ochii îmi erau prea deschişi, iar ’’Ţara mea’’ dispăruse. Un deal îşi curgea lutul galben, clisos, din vârful cel mai înalt, până în valea cea mai adâncă.