http://http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2013/11/livada-cu…
Vasile ANTON IESEANU
Moto: „Viața a trecut de parcă nici nu am trăit…” A. P. Cehov
De câte ori am citit sau am recitit Livada cu vișini a scriitorului rus Anton Pavlovici Cehov, de fiecare dată m-a cuprins un sentiment de amară nostalgie.
Mă gândesc imediat, nu atât la lumea comunistă care a fost și s-a dus, cât mai ales la oamenii acelei lumi, apropiați sau cunoscuți din care mulți au plecat dincolo, au devenit fantome ale memoriei și care îmi bântuie, uneori, dureros mintea. Din lumea aceea tot mai puțini supraviețuitori am rămas. Ca și cum Cehov ar fi intuit genial vremurile ce vor veni și se vor destrăma în Livada cu vișini prezintă un amestec bine dozat de tragic și comic. Întâlnirea omului cu propriul trecut și cum fantomele lui e tragicomedia vieții umane.
Piesa lui Cehov prezintă o lume a prefacerii și schimbării, o lume tragică și comică în același timp. Totul e mișcare, totul e schimbare, totul curge,totul e tragic dar și comic în același timp. Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit.
Mereu va exista o livadă cu vișini ce va fi doborâtă de evoluția societății. Mereu va dispărea o lume și se va naște o alta. Miraculoși și geniali literații ruși. Poartă în pana lor darul profeției. Am observat acest dar la toții marii scriitori, dar îndeosebi la scriitorii ruși: Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski, Cehov.
Și noi avem un genial profet– Eminescu. Și ne duce ispita gândului că Cehov, scriind Livada cu vișini, s-a inspirat direct din Glossa lui Eminescu „Toate-s vechi și nouă toate” și din Memento mori – Panorama deșertăciunilor.
Livada cu vișini e cercul de familie din marea spirală a existenței, o întoarcere a personajelor „în camera copiilor.” Moșiereasa Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiații ei se întorc de la Paris. Se întorc în zorii unei zile de mai, ca și cum s-ar întoarce direct în zorii copilăriei. Se întorc primăvara, în luna mai când „înfloresc vișinii, dar în grădină e frig a căzut bruma”, o asociere paradoxală al lui Cehov, care a intuit ce poate provoca bucuria și tristețea simultan, optimismul și pesimismul. Bruma și livada înflorită e cadrul perfect pentru a crea amestecul de bucurie și nefericire, legătura dintre livada cu vișini înflorită peste a căzut bruma și comunitatea de oameni legați sufletește de acel spațiu al raiului copilăriei.
Teatrologul George Banu stabilit la Paris, membru al Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vișini cu simbolistica japoneză a florii de cireș, dar după opinia mea e o asociere forțată, căci în afară de viața scurtă și trecătoare nu i se pot afla alte legături. Și nu credem că Cehov a făcut asemenea asocieri.
Floarea de cireș, sakura în japoneză semnifică fertilitatea, fericirea și sărbătoarea.
Livada cu vișini semnifică destrămarea unei lumi ce părea imuabilă, la fel cum părea a fi societatea comunistă.
Se pot găsi multe semnificații ale livezii cu vișini, îndeosebi simbolistici ale morții și distrugerii, vizând chiar apocalipsa, căci topoarele care doboară livada pot fi interpretate ca topoarele care distrug civilizația umană.
Dar Cehov vizează comunitatea unei familii. Familia Andreevnei s-a întors de la Paris, acasă, la livada cu vișini, acolo unde și-au petrecut copilăria. E ca o întoarcere în timpul copilăriei. Dar ei nu mai pot retrăi bucuria de atunci a copilăriei.
Întoarcerea în vremea copilăriei poate avea și semnificația aceasta, anume că viața e o rotație încerc sau după filozofia ondulațiunii universale a lui Vasile Conta e asemenea configurației frunzei de trifoi cu o ramură urcătoare, una culminată și ultima coborâtoare. Ultima, ramura coborâtoare este asemănătoare cu cea urcătoare a copilăriei și adolescenței, dar în sens negativ.
Andreevnei totul i se pare neschimbat. E doar o aparență, ea se amăgește cu neschimbarea, „și-atunci livada era exact așa, nu s-a schimbat nimic. (Râde bucuroasă) Toată, toată e albă! O , livada mea. ”
În realitate totul s-a schimbat. Bucuria ei este de scurtă durată. Fantomele morților dragi năvălesc prin livada minții ei. „Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!” Tot acolo, se juca Grișa băiatul ei , dar Grișa a murit înecat. Livada a devenit locul în care fantomele celor morți se întâlnesc cu vii.
Nu întâmplător în scenografia actului întâi, Cehov asociază înflorirea vișinilor cu bruma care ucide florile. Ranevskaia retrăiește copilăria nu ca o mare bucurie ci ca o mare tristețe nostalgică – „Ah! Copilăria mea nevinovată.”
Unii autori, critici de artă, au găsit conexiuni, în Livada cu vișini, cu căderea comunismului, alții cu căderea capitalismului.
Noi credem că aici e vorba de o lume îmbătrânită care mereu dispare, o eternă reîntoarcere, o istorie care se repetă ca „într-o vastă spirală ”, spune Hegel. Aici e vorba de tinerețe cu speranțele ei și de bătrânețea care așteaptă neantul – eterna noapte. O spune cel mai în vârstă personaj, bătrânul lacheu, octogenarul Firs: „Viața a trecut de parcă nu am fi trăit. Acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic.”
Cum să mai înțelegi viața, când trupul, sub efectul distructiv al entropiei, este redus la starea de frunză căzută. O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut complet aura energetică. Fără aura energetică materia se degradează continuu. La fel și trupul omului. Și-odată lumea în care am trăit, am iubit, am suferit sau am fost fericiți, dispare, devine amintire, o amintire ce se estompează tot mai mult odată cu trecerea vremii.
A iubi Livada cu vișini, spun unii autori, înseamnă a-i iubi pe cei care topoarele nemiloase ale entropiei i-a doborât. Entropia ne doboară pe toți. E o lege iminentă și inerentă a degradării materiei. „Nu moare decât cel uitat” spun grecii, dar îi uităm. Și ei mor cu adevărat. Morții noștri dragi ne mai vizitează din când în când, tot mai rar, și-atunci doar în vise.
Pentru a exista etern materia trebuie mereu reînnoită, e necesar să fie întoarsă pe dos. Nașterea e materia biologică întoarsă pe dos. Reînnoirea permanentă a materie în mișcarea eternă a spiralei genetice face să existe etern.
În Livada cu vișini întâlnim o lume tristă, melancolică, lipsită de viață, aproape moartă deși încă vie, la fel ca floarea de vișin, căzută de la brumă. E o lume statică, o lume a trândăviei și plictisului. Triști sunt cei tineri, fiindcă, deși s-au întors în camera copilăriei, se intersectează la tot pasul cu cei bătrâni. Toți sunt legați de copilărie, toți sunt legați de livadă, toți aud topoarele care o doboară. E ca și cum acele topoare le-ar doborî propriile vieți.
Degeaba încearcă Liubov Andreevna să reînvie, prin cânt și dans, în actul al treilea, fascinația copilăriei. Tuturor le lipsește entuziasmul, bucuria și veselia tinereții. Dansul lor e un dans de manechine, personajele se mișcă mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar și guvernanta Charlotta, fostă artistă de circ, magiciană cu reale calități, nu reușește să anime lumea aceea a plictisului. Și ea este o femeie tristă. Nu știe de unde este, nici cine i-au fost părinții, „cine este și pentru ce există ea pe lume…” Contabilul Epihodov, plângăreț și umil, calcă mereu în străchini, mereu i se întâmplă câte ceva neplăcut, „belea peste belea” – fie un păianjen cu care se trezește dimineața, fie , vrând să bea cvas, cu un gândac, fie este alungat cu bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moșieresei și administrator al livezii.
Duniașa, fată în casă, e fată de țărani. Luată de copilă, din mediul ei, a devenit delicată ca o aristocrată și-i teamă de orice. Dar de ce îi este teamă de orice tinerei fete? Fiindcă are nevoie să fie iubită de un băiat. Se află la vârsta exploziei hormonale și-i plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase.” Îi este teamă că se va trece și nu va fi iubită. Tânjește după dragoste, tânjește să fie iubită de Iașa, s-ar da oricui i-ar spune „cuvinte drăgăstoase”, chiar și poștașului, care a asemuit-o cu o floare, dar nu are parte de iubire.
Deși îi declară că îl iubește, Iașa o respinge brutal. Tânărul lacheu e singurul care pleacă la Paris cu Andreevna. Ea rămâne să aștepte scrisoarea lui, care însă nu va mai veni niciodată.
Duniașa se află în cea mai ingrată situație, în mare impas: nu se mai poate întoarce printre țărani, nu poate rămâne printre aristocrați. Se va adapta, va rămâne cu Epihodov la noul stăpân? Așa credem.
Epihodov, contabilul moșiei, e cultivat dar nu-și găsește calea de urmat. Sau poate tocmai din acest motiv, fiindcă e un om evoluat, e în mare dilemă „… nu-mi pot da seama ce drum să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”. Ai crede în vorbele lui mari, dacă nu s-ar dovedi a fi un cabotin care linge pe ascuns paharele de șampanie. Se adaptează repede mersului vremii și devine administratorul livezii cumpărată de Lopahin.
Gaev, fratele moșieresei, mereu în reverie, mereu cu discursuri infantile, e permanent apostrofat de Varia și de Ania. La apostrofările lor, tace. În acele momente toți tac.„Toți stau pe gânduri. E liniște. Se aude doar bodogăneala stins al lui Firs. Deodată se aude un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer , este sunetul prelungit și trist al unei strune ce a plesnit.”
Toți se întreabă panicați ce a fost. E semnalul clar al ruperii timpului, al doborârii livezii, al dispariției lumii lor. Și trecătorul, personajul acela bizar, care vine de nicăieri, întreabă de gară și pleacă spre nicăieri…
Trecătorul e omul în general, ființa umană, care nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul, unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!…
Borcanele cu dulceața de vișine, din dulapul copilăriei, ne amintesc de madlena lui Proust și de scurgerea inexorabilă, nu a timpului, cum se spune adesea într-o prea uzitată sintagmă, ci a vieții…
Toți ajunși la vârsta Livezii cu vișini suntem În căutarea timpului pierdut. În față neantul, înapoia noastră viața care a trecut. Ne uităm înapoi și ne întrebăm: ce-am făcut cu viața noastră? Am trăit sau nu? Sau ajungem să spunem ca Firs „Viața a trecut de parcă nu am trăit…” Când facem bilanțul și privim la realizări am încheiat pe roșu sau în câștig? Cine câștigă în Livada cu vișini? Câștigă Liubov Andreevna, femeia senzuală, darnică și galantoană inconștientă, cu libidoul ei insațiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. Odată cu livada de vișini, pierde toate energia erotică și odată cu pierderea libido-ului, pierde totul. Câștigă Lopahin, negustorul? Ei aici e misterul. Cine câștigă?!… Câștigă Gaev? Fratele Andreevnei are episodice atracții erotice față de sora sa. Se află în rivalitate cu lacheul Iașa. Tânărul lacheu are un statut privilegiat, de gigolo. Obraznic și tupeist, râde adesea de infantilul Gaev. „Nu pot să nu râd când vă aud vocea.”
Gaev se simte în rivalitatea cu Iașa și-i cere Andreevnei să decidă. „Alege: eu sau el.”
Câștigă Petia, eternul student?! Este un visător, un idealist. Un utopic. Afirmă sus și tare că el este deasupra dragostei, dar e atras, nu de Ania, fiica de 17 ani a moșieresei, ci de mamă. Față de mama fetei afirmă bazaconii de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalități. Noi suntem deasupra dragostei.” „Iar eu, spune un mare adevăr despre sine Andreevna, reiese sunt mai prejos de dragoste… ” Nimeni nu este deasupra dragostei terestre. Nici călugării de pe muntele Athos, deși se străduiesc, nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în acel spațiu sfânt, de parcă femeile ar fi mai păcătoase ca bărbații. Doar atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme cât suntem oameni nu putem fi deasupra dragostei erotice.
Este Andreevna mai prejos de dragoste? Este femeia senzuală mai prejos de dragoste sau este chiar în plinătatea dragostei? Andreevna atrage bărbații cu o mare forță. Toți bărbații o doresc, toți își încearcă norocul de a se bucura de nurii ei? Este, prin libido-ul ei insațiabil mai prejos de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt cele mai râvnite de bărbați.
Dar ce este dragostea? Nu e oare explozia naturii în floare, nu e oare explozia energiilor hormonale, nu e energia aceea libidinală ajunsă la apogeu, emanată de femei, îndeosebi de cele senzuale, care îi face pe bărbați să roiască în jurul lor ca muștele în jurul borcanului cu miere? Momentul culminat este așteptarea de către Andreevna a veștilor de la licitația livezii. A fost sau nu vândută Livada cu vișini? Și cui a fost vândută? Ea știe că, odată vândută livada, totul e pierdut. Vândută, livada va fi doborâtă de topoarele lui Lopahin și odată cu livada și lumea ei va fi doborâtă. În așteptarea veștii, Andreevna trăiește clipe de mare tensiune. Panicată de așteptare apelează la fostul educator al copiilor ei, eternul student Trofimov. „Salvați-mă Petia! Spuneți-mi ceva, orice… ” îi strigă ea disperată.
Petia ar fi putut s-o salveze, dar studentul nu are forța erotică de a o salva. Îi spune însă: „Nu trebuie să vă amăgiți, înfruntați adevărul măcar odată în viață!” „Care adevăr?” , întreabă Andreevna. „Dumneavoastră știți care-i adevăr și care-i minciună. ”
Asta e marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vișini. Cine știe să răspundă la această întrebare? Ce-i adevărat și ce-i iluzie în viața pe care o trăim?
Petia, tânărul și eternul student, e îndrăgostit de moșiereasă și tocmai din acest motiv e un caraghios. El crede , speră ca ea să-l salveze, dar ea așteaptă acest lucru de la el. Moșierul scăpătat Pișcik visează la banii ei, cerșește , se împrumută spre a plăti taxele pentru propria lui moșie
Lopahin, negustorul, nu poate înțelege această lume care pare a nu trăi cu picioarele pe pământ,„atât de nechibzuiți, atât de lipsiți de simțul practic…” Pentru el lumea această aristocratică e o lume de ciudați. Lopahin este învingătorul. Dar este învingătorul învins. El a rămas din copilărie îndrăgostit de imaginea moșieresei, când, bătut de tatăl său, Andreevna l-a condus la lavoar și l-a spălat de sânge.
Apropierea fiului de țăran de tânăra moșiereasă de atunci, spre care nici un niciun țăran nu și-ar fi ridicat ochii, a rămas ca această fantasmă erotică din memoria copilăriei pe care în aceste momente o reiterează. Crede și speră, cumpărând livada, că fantasma va deveni reală, că Andreevna își va pleca ochii asupra lui, dar e stângaci și stingher. Lopahin nu are forța de atracție asupra moșieresei deși are, ca atù, livada cumpărată și mulți bani. Dar nici el nu se poate ridica la nivelul ei, nici ea nu se poate coborî la nivelul lui, „ la viața lui banală, la banalitățile lui.” Livada a fost vândută. Lopahin a licitat și a câștigat. Dar a pierdut-o definitiv pe Andreevna.
La aflarea veștii Andreevna plânge. Știe că pentru ea totul s-a sfârșit. Ania, fiica ei, o consolează, o încurajează, iluzionând-o cu optimismul tinereții. „Vom sădi o altă livadă, mai arătoasă decât asta, și, când vei vedea-o, o bucurie , o bucurie liniștitoare, o bucurie profundă îți va umple sufletul…” Dar neobositul libido al rusoaice se stinge odată cu vânzarea livezii. În Actul 4 se revine la decorul din actul întâi – camera copiilor. Dar acum pare o cameră de bătrâni ajunși parcă în mintea copiilor. Este golită de tablouri, puțină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie.
Liubov Andreevna, ca o adevărată aristocrată, a împărțit toți banii din portofel țăranilor care au venit să-și ia rămas bun. Iașa aduce o tavă plină de pahare cu șampanie. Nu bea decât el și Lopahin din șampania contrafăcută de opt ruble sticla. Ceilalți se prefac că nu au auzit invitația. Trenul trebuie să vină imediat. Lopahin este nerăbdător. El vrea să lucreze, să facă bani. „Am trândăvit aici lângă voi…” Viața aristocratică înseamnă trândăvie. Lopahin e învățat de mic să muncească. El nu se poate acomoda vieții lor. Invitat de Lopahin chiar și Petia, eternul student, refuză șampania, refuză și banii acestuia. El visează și se iluzionează în continuare asupra lumii ce va să vină. Credul și idealist visează la „adevărul suprem” și „fericirea supremă”. E un caraghios , care însă , după istoria comunistă trăită de noi și de ruși, ne induce ideea că profeția lui Cehov – utopia adevărului suprem și a fericirii supreme, afirmată de studentul Trofimov și atât de persuasiv indusă de propaganda comunistă, s-a împlinit. La toată pledoaria studentului Trofimov, Lopahin afirmă, ca un american, un adevăr pragmatic universal valabil despre rostul vieții : „Atunci când lucrez un timp îndelungat fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri optimiste și înțeleg și eu care mi-e rostul în viață.” Care e rostul vieții umane? Trândăvia aristocratică sau munca asiduă? Ce alegem?!
Iașa este un arivist cinic. Lipsit de cel mai elementar bun simț al omeniei nu vrea să-și să-și ia rămas bun, nici măcar în ultimul ceas, de la mama sa, țărancă, venită să-l vadă. Obișnuit de moșiereasă încă de tânăr cu traiul trândav, acest gigolo obraznic și tupeist nu se mai poate coborî la nivelul unei țărănci.
Este singurul care pleacă la Paris alături de Andreevna . „Aici nu-i de mine, nu pot trăi..”, zice arogant Iașa. Credem că dintre toți pretendenții Andreevnei și dintre toate personajele Livezii cu vișini, Iașa este cel care câștigă în noua lume ce se întrevede. Și nu doar ca gigolo, ci ca un arivist fără scrupule.
Gaev, fratele moșieresei, rămâne. S-a angajat ca financiar la o bancă din Harkov. Ania pleacă la mătușa ei, Petia la Moscova. Varia pleacă administrator la o moșie învecinată.
Guvernanta Charllota a încropit o boccea închipuind un copil. Nu știe încotro s-o apuce, nu-și mai află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind un făt în brațe. „Taci, băiatul meu scump.” Charllota a înțeles pentru ce există…, dar va avea, în mod real acel copil, pentru a ști pentru ce există cu adevărat? Sau se va mulțumi cu bocceaua, închipuind un făt!
Pișcik e cel mai fericit. A făcut rost de bani și a venit să-i aducă lui Lopahin datoria. De unde? Pe când era atât de disperat că nu mai are cu ce plăti taxele, un student la filosofie, în tren, i-a sugerat soluția – să sară de pe acoperișul casei. „Sări, zice, și se rezolvă toate problemele…” Dar nu a mai fost nevoie de această soluție finală pentru a rezolva astfel problemele existenței. A închiriat pământul lui galben unor englezi. Acum e fericit, e surescitat de fericit, a venit să aducă o parte din banii pe care-i împrumutase.
A doua tristețe a Andreevnei este Varia, fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar. „A fost dus la spital”, spune Ania.
Andreevna a visat s-o mărite pe Varia cu Lopahin. Dar nici Varia, nici Lopahin nu simt vreo atracție, fug unul de celălalt. Lopahin l-a angajat pe contabilul Epihodov ca administrator în locul Variei.
În scena de la plecarea din camera copilărie, Gaev, rămas același ins infantil, plictisitor cu discursurile sale interminabile și cu obsesia mișcării bilelor pe masa de biliard, exprimă totuși cel mai bine această schimbare de lumi. „Toți ne părăsesc, Varia pleacă… Am devenit deodată inutili” , spune Gaev.
Când atingem o anume vârstă, toți devenim inutili, niște poveri ale existenței…
În afară de Varia și Lopahin, toți au rămas niște infantili.
Cu același aer credul Trofimov , eternul student, strigă idealist: „Te salut viață nouă!” În actul patru lume aceea pare o lume a haosului. Trofimov nu-și mai găsește galoșii. Pleacă la drum fără galoși… În noua lui viață îi lipsește fundamentul – picioarele pe pământ.
Dintre toți, Liubov Andreevna simte cel mai acut pierderea livezii cu vișini. Odată cu tăierea livezii (în fundal se aud topoarele care doboară copacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică, care părea inepuizabilă și o făcea dorită și adulată de bărbați, s-a epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viața, tinerețea, fericirea.
La fel cartea și teatrul sunt amenințate să fie doborâte de topoarele internetului și ale televiziunii, așa cum Livada cu vișini a fost doborâtă de topoarele lui Lopahin. Mai este totuși o speranță: mai sunt încă oameni tineri care nu renunță la carte, care nu o lasă să fie doborâtă de topoarele tabletelor, internetului și televiziunii.
Sunt încă destui tineri ca Ania, fiica Andreevnei în etate de 17 ani, care mai citesc. Ania îi spune mamei sale: „Noi, mamă, împreună vom citi cărţi… Nu-i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunată”.
Dar lumea veche? Lumea veche e doborâtă de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât de topoarele lui Lopahin. O simte cel mai bine octogenarul Firs. E singurul care rămâne. E uitat de toți și încuiat în casă. Ca într-un mormânt a rămas încuiat. „E încuiat. Au plecat… Viața a trecut, de parcă nu am trăit…” Dar cine poate spune, la bătrânețe, că a trăit?!…
Vasile Anton Ieșeanu, 19 noiembrie 2013, Iași
