Cancanurile i-au atras dintotdeauna pe oameni, iar mass media le foloseste pentru atragerea consumatorilor. Gazetele la care colabora Caragiale erau pline de cancanuri, care, de altfel, au fost si sursa lui de inspiratie pentru conturarea celebrelor lui personaje.
În ziua de azi, revistele de cancanuri se numesc “tabloide”si se bucurã de mare succes. Ne plac micile bârfe ale celebritãtilor, ne amuzã necazurile lor si, nu de putine ori, ne dãm seama cã nici acesti “rãsfãtati ai soartei”, care detin averi si palate în locurile cele mai pitoresti din lume, nu sunt scutiti de neplãceri cotidiene, ca oamenii de rând.
Editurile revistelor “tabloid” fac profituri imense si din când în când, dacã nu au stiri reale, inventeazã bârfe, dupã care sunt dati în judecatã de cei calomniati.
Cititorilor, însã, putin le pasã dacã stirile sunt adevãrate sau nu, amuzamentul nu dispare ci, dimpotrivã, subiectul de discutie devine chiar mai palpitant: poate cã nu e adevarat, dar, dacã ar fi fost, ce s-ar fi întâmplat?
Atâta timp cât cancanurile rãmân în sfera tabloidelor nu e nicio problemã.
Fiecare consumator citeste ce vrea, pentru bârfe cumpãrã tabloide, pentru ceva serios se orienteazã spre reviste sau emisiuni de radio /TV de specialitate.
Se întâmplã însã ca uneori si în alte reviste sau emisiuni radio / TV sã alunece cancanuri. Explicatia e simplã: un mic cancan strecurat pe ici pe colo mãreste vânzãrile. Andrei Plesu a scris de multe ori împotriva acestui fenomen care se întâmplã în România.
Eu însã voi scrie despre un fenomen observat în Canada, tara în care locuiesc si în care urmãresc zilnic posturile de radio de muzicã clasicã.
Câtiva realizatori, ca sã câstige mai multã audientã, au luat initiativa – care în sine nu e rea – de a prezenta piesele clasice precedate de o micã povestioarã, nu neapãrat bârfã de cancan, ci cu amãnunte necunoscute din viata personalã a compozitorului sau interpretului.
Apreciez din plin efortul acestor realizatori, sunt sigurã cã el implicã o laborioasã cercetare documentarã. Am ascultat cu emotie o poveste despre compozitorul austriac de originã cehã Carl Czerny, cu ale cãrui exercitii pentru pian m-am chinuit ani de zile –zadarnic- pentru a dobândi tehnica pianului. Recunosc, Czerny a fost un pedagog genial si nu e profesor sau elev de pian, astãzi, care sã nu-l fi exersat. Dar n-am stiut motivul pentru care el s-a hotãrât sã compunã aceste studii.
Le-am aflat, la o asemenea emisiune, recent: Czerni a trãit în acelasi timp cu Beethoven si si-a dat seama imediat de genialitatea lui si de imposibilitatea de a concura cu marele Beethoven.
De aceea a hotãrât sã se dedice elevilor si sã compunã caietele de exercitii de pian pentru ei, caiete inegalate de niciun alt compozitor. Am ascultat apoi, în acea emisiune, un quartet de coarde de Czerni, pe care nu-l auzism niciodatã, de o mare frumusete. Am fost impresionatã si acuma percep altfel numele acestui compozitor!
Sau, într-o altã emisiune, de data asta la TV, am aflat cã Mozart a avut la un moment dat o slãbiciune pentru o sopranã care nu numai cã nu i-a rãspuns cu aceeasi simpatie, dar a refuzat sã-i interpreteze niste arii. Atitudinea ei l-a supãrat pe Mozart atât de tare încât s-a rãzbunat întruchipând-o în Regina Noptii din opera “Flautul Fermecat”.
Nu numai cã personajul este negativ, dar ariile Reginei Noptii au o remarcabilã dificultate tehnicã de interpretare si nu oricine le poate aborda.
Pentru mine, aflarea acestui mic “amãnunt” din viata lui Mozart m-a miscat. Opera “Flautul Fermecat” este una din preferatele mele si m-am îndrãgostit de ariile Reginei Noptii din momentul în care le-am auzit cântate de marea Elisabeth Schwartzkopf. Eram adolescentã, nu vãzusem încã opera si nu stiam ca Regina Noptii era un personaj negativ, iar felul în care Elisabeth Schwartzkopf cânta ariile ei mã fascina. De altfel, cu tot respectul pentru sopranele actuale care încearcã aceastã performantã, n-am ascultat încã o interpretare care s-o egaleze pe cea a vestitei Schwartzkopf.
Acest gen de povesti îmi plac pentru cã ele aruncã o luminã nouã peste muzica pe care o stiam. Nu toate povestioarele oferite de realizatori sunt însã atractive.
Unele n-au nicio legãturã cu piesa prezentatã. De exemplu, într-o dimineatã, prezentatoarea a spus: “Cunoasteti pe cineva care vrea zilnic acelasi mic dejun, cu 2 felii de pâine prãjitã, cu omleta si costita în aceeasi pozitie pe farfurie si, alãturi, acelasi pahar de suc?Ei bine, asa era Beethoven. El lua la micul dejun numai o cafea la care folosea zilnic 68 de boabe”.
Dupã aceastã introducere a urmat uvertura “Egmont” de Beethoven. N-am gãsit legãtura dintre micul dejun si uvertura Egmont si nici de ce faptul cã Beethoven folosea aceeasi cantitate de cafea era atât de special! Probabil cã pentru cantitatea de cafea mãcinatã ( 2 lingurite) îi trebuiau cele 68 de boabe, ca sã le râsneascã. Nimic neobisnuit. Astãzi nu se pun mãsuri exacte de cafea în cafetiere?
Altã datã, aceeasi prezentatoare a spus ceva despre gimnastica de dimineatã, dupã care a urmat o simfonie de Dvorak. Nicio legãturã între ele! Sunt sigurã cã ascultãtorii de muzicã clasicã ar fi fericiti sã scape de acest gen de anoste comentarii care se vor “cancanuri”!
Ba chiar, sã fiu sincerã, as accepta la o adicã si un “cancan” mai savuros, dacã tot nu are nicio legãturã cu muzica…
Veronica Pavel Lerner 11/17/2013
