Latinele, aceste țări de suflet
Atât de dure și atât de sfinte
Mă recunosc adesea după umblet
Cum mă-nțelege numai un părinte.
Și vine vremea turbure să certe
Rețineri vechi, greșeli cu-atât mai multe,
De care vinovații să le ierte
Dacă va fi vreodată să le-asculte.
Am străbătut șosele lungi și dese
Castele și absențe infinite,
Interioare de amurg culese
Sub bolți de îngeri – păsări răstignite.
Prin munți, pe ape, pe covor de stâncă
Sau pe nisip, pe valuri retezate,
Esențele se mai confruntă încă
Cu niște monștri fără-nsemnătate.
Culturile îmi intră pe sub pleoape
Cu felul lor fecund, uitat se pare
De tot ce este omului aproape
Și care ar voi să ne separe.
O prăbușire vrea să înflorească
În altă parte-a lumii, unde-și ține
Neliniștea simțirea strămoșească
Cu armele ei slabe și puține.
Mă-ntorc smerită lăcrimând încet
Cu scâncet trist de miel fără scăpare,
Fac plecăciuni în mine și regret
Că podul nostru nu-i puțin mai tare.
Florina Ladislau
