[Aristip din Cirenne a fost un filosof socratic, deschizător al Școlii Hedoniste, care predica plăcerea ca principiu unic de a evita viața în demersul atingerii paradisului. A murit sărac, sfârșind prin a nega propriile teorii, dar găsind raționamente care au stat la baza Filosofiei stoice, precursoarea Dogmei creștine]

1. Prolog

Lumea-n multe e-mpărțită. Zeci de mii de ani încoace,
Omul s-a făcut puternic și stăpân pe dobitoace;
Flori de-o rece frumusețe-n curcubeice petale
Cresc cu toate să se-nchine numai rațiunii sale;
Peste negre orizonturi ce-nconjoară lumea-ntreagă,
El azvârle-ades privirea universul să-nțeleagă
Și, în pulsul unei inimi numărând dimensiuni,
Însumează după voie revelații și minuni.
A privit cum peste noapte din Pangaea cea străbună
S-a desprins ușor o coastă luând numele de Lună,
Iar pe fruntea lui Apollon născut din obscuritate
A cioplit un vers în taină și i-a spus: Divinitate!
De atunci, i se descopăr, pas cu pas, lumini rebele,
Jucăușe ionide și pleiadele de stele,
Aurore boreale, meteori, asteroizi,
Supernove și comete, și câțiva planeți hibrizi –
Toate se desprind din haos și se-așază pe-o câmpie
Care-n sine se absoarbe și se cheamă galaxie.
De atunci, scrutează cerul și botează constelații,
Pune soarta omenirii, mii și mii de generații
Pe a bolții transformare și pe orele astrale,
Întrucât așa pricepe rațiunea vieții sale.
Căci, captiv în lumea asta de amar și putrezire,
Caută să afle-n ceruri o portiță de ieșire,
Ca un astru să se stingă-n nesfârșirea-ntunecoasă
Și, la sânul Mamei Virgo, să se știe-ntors acasă.
Lumea lui e împărțită în neghiobi și oropsiți,
Care-nalță rugi aprinse către aștrii neclintiți;
De o parte-a baricadei, înțelepții în picioare
Țin prelegere mulțimii doritoare de mâncare;
Sub a stelelor privire decretează toți războaie,
Unii dorm în desfătare, alții mor între gunoaie –
Toate astea numai pentru a jura să fim mai buni,
Împăcați cu nemurirea și stăpânii astei lumi!

2. Vizitatorii

A trecut prin urbea noastră circul lui Humanoide,
Un artist al cărui nume toate porțile deschide,
Care a ținut parade din Apus în Orient,
Invitat la Casa Albă și la noi în Parlament.
De cum și-a făcut prezența caravana sa pestriță
Printre străzile plouate ale urbei lui Gheorghiță,
Iată, pare că și lumea-i mai energică, mai vie,
Ca și cum românul nostru n-a zâmbit de-o veșnicie.
Clovni înfipți în picioroange fac tot felul de grimase,
Acrobați de-a rostogolul se fac mici trosnind din oase;
Un tătar înghite săbii, altul scoate foc pe gură —
Ies bătrânii la ferestre și copiii-n bătătură.
Explodează între blocuri artificii și petarde,
Câinii fug să se ascundă, speriați că totul arde;
Ciori, zgaroi, stăncuțe, vrăbii se agită în copaci,
Iar pisicile pe garduri se fac gheme și colaci.
În trăsuri purtate leneș de cămile plictisite
Omul-Urs îndoaie fiare, alții-azvârl spre noi cuțite;
Măscăricii fac șpagaturi, perorează un berbant;
Sugrumat în lanțuri grele zace Omul-Elefant;
Rage între gratii leul ramolit, bolnăvicios;
O hienă speriată linge puiul păduchios
Chicotind a libertate în savană și în oază;
Trei girafe calcă-n străchini, amețite și în groază;
Bivoli, cerbi și antilope dorm sedate între fiare;
Tigrul cu o labă ciungă stă culcat, de zici că moare;
Cai împodobiți cu pene și vopsele optimiste,
Gâfâind de oboseală, cu priviri absente, triste;
O isterică maimuță face tumbe-n colivie;
Doi păuni vânează purici piuind de agonie.
Iar mulțimea curioasă iese-n stradă, intrigată;
Babe-n brațe iau nepoții și cu degetul arată
Încotro să-ndrepte ochii plodul mut și prostănac —
Circul este doar oglinda lumii-n care ei se nasc!
Cât ai vrea cu înțelepții din vechime să te-asameni,
Truditor să fii gândirii și mai mare între oameni;
Cât ai vrea posteritatea să te știe-n veci prezent,
Omule, privește-ți drama ce o porți inconștient!
Te învață elefantul să comunici la distanță;
Crocodilul — ce-i răbdarea; veverița — de speranță;
Calul este veșnic nobil chiar și în sălbăticie;
Lupul e stăpân pădurii, vară, toamnă, iarnă fie!
Șarpele se adaptează în oricare loc, căci este
Simțitor de energie, înțelept ca o poveste!
Însă noi ne dăm puternici că deținem rațiunea,
Inventăm mereu capcane ca să împlinim minunea
De a fi stăpânii unici ai naturii și ai lumii,
Criminali cu legea-n mână, moraliști ca bobul spumii!
Dragul om se tot întrece făcând sclav pe bietul bou,
Varsă sânge în arenă și se crede un erou;
Umple la refuz tarabe, ferme, săli de abatoare,
Căci așa e-n adăpostul educației gregare!
Se distrează copilașii pârjolind cuibul furnicii
Și învață braconajul, căci așa le spun tăticii —
Toate astea numai pentru a se crede mari și tari,
Sărăcia fiind scuza criminalilor morali!
Peste toate-aceste fapte și, răcnind cu-o voce spartă,
Un bandit ține discursuri promovând această artă
De-a ne face sclavi ai cărnii, de-a lua prea lesne viața
Căprioarei care fuge când ni se arată fața!
Cu aceste obiceiuri, vrei s-ajungi la Dumnezeu,
Respectând virtuți morbide canonate de-un ateu?!
Omule, privește bine crima ce-o încurajezi:
Blestemat ești pe vecie de natura ce-o vânezi,
Mulțumit că duci acasă și copiilor mâncare —
Drama ce te înconjoară e de mii de ori mai mare!
Nu filosofa în dodii sacrificiul altei vieți
Și nu venera icoana ce te mustră din pereți!

3. Inocența

Înainte de spectacol, până când se instalează
Cortul, scena și tribuna, curioșii vizitează
Cuștile cu animale și se miră, afectați
De norocul ce-au: să vadă prizonieri și acrobați.
Într-un colț jonglează bile un bătrân scamatorist;
Levitează peste suliți bravul iluzionist;
Zece fete în piscină ce înoată la sincron —
Peste toți, Humanoide le grăi din megafon:
— Lume, lume, ieși din casă! Hai la circ, frumoasă lume,
Să priviți talentul nostru, să vă desfătați în glume!
Uite, colo, patru tigri care merg în două labe,
Zebra care scuipă jeturi și maimuța ce le soarbe!
Uite, lume, elefanții care merg militărește;
Uite leul ce se-nchină, căci pe oameni îi slăvește!
Hai la circ, stimată lume! Nu veți regreta nimic!
Vă va spune poezie poetașul cel pitic!
Hai, poftiți, luați bilete! Trageți lozuri norocoase —
Cu cât cumpărați mai multe, papagalul vă dă șanse!
Luați suc și înghețată, și plăcinte cu răvaș,
Să vă țină cuvântare micul nostru poetaș!
Într-o parte, printre umbre, se răstoarnă un pitic,
Un bufon urât ca foamea: Măscăriciul Aristip!
Iar mulțimea intrigată șușotește copios:
— Pâine, circ și poezie! Asta chiar e curios!
Aristip luă o mină tainică, conspiratoare,
Făcu semn spre acrobate și rosti cu voce tare:
— Viața uneori ne-arată, când privim spre zări albastre,
Că suntem captivi neșansei, sclavi ai neputinței noastre.
Dar, când vezi cum acrobații sar în suliți ca nebunii,
Alții fac în aer tumbe și dansează step pe funii;
Când privești magicienii ce ne dau mereu confuzii
Prin atâtea trucuri simple, însă pline de iluzii;
Iar când toate ți se-arată dintr-un unghi adevărat
Și pricepi că nicio vrajă nu e lucru complicat,
Mai gândești că viața este un focar de neputințe,
Că ni s-a sădit blestemul de-a fi nostime ființe?
Când privești cu ochiul minții și cu sufletul spre lume,
Poți vedea cât cântărește orice lucru fără nume,
Numai mintea ta să fie trează, limpede, activă,
Să discearnă între lucruri și-ntre oameni deopotrivă.
Căci la mâna tuturora stau aceleași aptitudini,
Orice faptă se măsoară în mai multe atitudini!
Lenevește mintea celui ce se plânge că-i miop,
Doarme sufletul în carnea celui prefăcut că-i șchiop;
Însă mintea inactivă zi de zi se mulțumește
Doar cu ce-i la suprafață când ochiul carnal privește.
Orice cântec e doar sunet când numai timpanu-aude
Și când sufletul în lanțuri nicio notă nu pătrunde!
Tot așa, și poezia are doar cuvinte plate
Când acel ce o ascultă-n superficialitate
Dă verdicte, pune norme, reguli de interpretare,
Ca și cum o viață seacă s-ar ascunde-n orice floare.
Nu e un blestem că trupul pentru suflet e popas
În călătoria către Templul sfânt al lui Atlas!
Blestemați sunt doar aceia care dorm atunci când drumul
E mai încercat în viață și se risipesc ca fumul,
Oameni care se arată dezgustați de propriul sânge
Și grăiesc în limbi străine celui ce în alta plânge!
Asta este neputința celor ce se cred blamați,
Care nu-și eliberează sufletul din greul lanț!
Voi priviți ca la spectacol în oglinda vieții voastre,
Vă-ntrebați ce-i adevărul, cântăriți probleme vaste
Și vă strecurați prin lume ori umili, ori aroganți,
Vă complaceți în micimea de-a fi numai ignoranți!
Dacă v-a rănit orgoliul vorba unui biet pitic,
Fiți pe pace! Asta facem, că doar ați venit la circ!
Dacă versurile mele vă vor deranja cumva,
Fiind goale de spectacol, sunteți liberi a pleca!
Într-un colț, Humanoide roade unghii. E stresat!
Din mulțime iese-n față un copil contrariat,
Întrebând cu inocență, ca și cum i se cuvine:
— Ăsta-i circ sau bășcălie? Ce să ascultăm la tine?!
Aristip rămâne rece, însă plin de complezență.
Mama dracului se-arată ca să facă diferență
Între cele ce se cheamă poante, bancuri, comedie
Și-un pamflet care-și arogă titlul vag de poezie!
— Nu-i poet! spune femeia. Nu vezi cât e de urât?
Cum să facă poezie un pitic atât de hâd?!
Toți poeții au carismă, beau și sunt afemeiați,
Fac mereu pe revoltații și se-arată întristați,
Iubitori de animale, credincioși… Dar sunt atei!
Toți sunt falși din cale-afară — uităt-te în ochii mei!
Mama știe ce te-nvață: ăsta-i numai un bufon!
Ai să înțelegi cu timpul, dragul meu Napoleon!
Nepricepător, copilul dă isteric din picioare
Și întreabă: — Ce e ăla un bufon?! Iubitei sale
Mame i se umplu ochii de amor și simpatie:
— Un bufon e păcăliciul care spune poezie!
Dar, când regii de-altădată mai primeau o veste proastă
Și se întrista palatul, chiar și țara lor cea vastă,
Ei atunci chemau bufonul să-l lovească cu piciorul!
— Cu piciorul! chiuiește și se bucură odorul.
Mama îi sărută fruntea, gulerul îi potrivește;
Intensificând surpriza, la ureche îi șoptește:
— Știi tu care e secretul măscăricilor pitici?
— Care? întrebă în șoaptă inocentul agarici.
— Basmul vechi ne povestește că, dacă lovești bufonul,
Ori cu pumnul, ori cu biciul, ori cu palma și piciorul,
Nu poate să verse lacrimi, ci zâmbește-ntotdeauna.
De aceea măscăriciul e făcut să țină gluma!
Uită-te și tu la ăsta ce caraghios hlizește!
Nu vezi câte tumbe face și în frunte se lovește?
Nu vezi tu cât e de comic piticotul retardat?
Cum să scrie poezie prostul ăsta rău mascat?!
Aristip îngenunchează lângă plodul intrigat
Și îi spune: — Biata mamă a grăit adevărat!
— Biata?! se răsti femeia. Dracule, cum îți permiți
Să mă crezi o sărăntoacă?! Zău, tu ți-ai ieșit din minți!
Copilașul se revoltă, strânge mâna tensionată
Și cerșește lămurire de la mama iritată.
Aristip își joacă rolul, face tumbe, ghicitori,
Iar copilul îl privește cu ochi mari, întrebători.
Mama, plină de căldură, se apleacă spre copil:
— Dobitocul cred că este, pe deasupra, un debil!
— Ați venit la circ! șoptește măsăcăriciul cu emfază.
Ce se vede în oglindă e-un bufon ce delirează!
— Lamentezi! strigă femeia. Și te crezi cumva poet?!
Spune-mi, dar, care-i a patra literă din alfabet?!
— Este bee! imită oaia măscăriciul Aristip.
Blană, bubă, bazaconii, biberon… Mai vreți să zic?
— Un impertinent! șoptește mama către copilaș.
Uite tu cum mă jignește amărâtul poetaș!
Napolică, trage-i una să se-nvețe astfel minte
Și să nu mai persifleze calitatea de părinte!
Plodul se tot fâstâcește cu privirea-ntrebătoare:
— Mama, dacă-i trag o palmă, nu știi tu că asta doare?
— Be deloc! grăi femeia șuierând cu isterie.
Măscăricii nu au lacrimi și asta din veci se știe!
Vei pricepe toate astea într-o zi, după ce crești.
Pentru asta sunt bufonii: să râdă când îi lovești!
Iar odrasla se-ntărește la îndemnul mamei scumpe;
Când ridică mâna dreaptă, aerul în piept își umple,
Se preface că ezită, parcă-ar da cu pumnul stâng,
Într-un răcnet ochișorii și măsele se frâng;
Într-o clipă își mimează împăcarea, el, actorul,
Însă își consumă setea și lovește cu piciorul.
Aristip, care venise către el cu brațe-ntinse
Să-nfrâneze violența, acum pleoapele închise.
De durere-adânc ofteză, gândind bietul măscărici
Că acești copii învață violența-ncă de mici.
Ar fi vrut să își maseze coasta cinci, pe partea stângă,
Să-și dea fardul de pe față,-n văzul tuturor să plângă,
Însă la Humanoide și-a găsit o meserie
De-a zâmbi la lovitură — și asta din veci se știe!
Trăsnetul din lovitură îl aude și-o girafă
Care își ciuli urechea; Aristip făcu o gafă,
Încât tumba își lungise către colțul Nefertarium
Și zdrobi o tobă veche zăvorâtă-n lapidarium.
Dar cu-atât mai jalnic pare în aceste reci mișcări.
Mama-și laudă copilul: — Ai învins! Felicitări!
Doisprezece martori cinici mângâie copilu-n creștet.
Măscăriciul se înclină și se face tot mai veșted,
Căci durerea îi apasă inima și-ar vrea să plângă,
Dar zâmbește și masează coasta cinci, pe partea stângă.
Repetiția se-ncheie. Acrobații se retrag.
Doamna tot își adulează îndrăznețul cel firav,
Iar, suprins, Humanoide latră texte pe de rost:
— Hai la circ! Hai la plăcinte! Dar țintește ca un prost
Măscăriciul ce se ține de plămân, de partea stângă,
Se crispează și vomită, și ar vrea cumva să plângă.
Aristip se-ncurajează: — Show-ul merge mai departe,
Fie zâmbet și durere, fie viață, fie moarte.
Retorul Humanoide face țăndări megafonul
Și se-apropie de iesle, cercetând atent bufonul:
— Doare, știu. Prin toate astea am trecut și eu cândva,
De aceea sunt maestru și-nțeleg postura ta.
Prin durere ți se-nalță spiritul spre nemurire
Dacă poți să dai un zâmbet pentru proasta Omenire!
Aristip își mușcă buza, își masează coasta stângă;
Din revoltă răbufnește, dar nu știe nici să plângă…

 Paul ROTARU