„Sa traiesti , Maria-ta!
Cita lume, cita zare
De la Nistru pin’ la mare,
Fa-ti odata ochii roata
C-aceasta-i Moldova toata.”
MUSATIN SI CODRUL
MIHAI EMINESCU
Cu respect,
Valentin BERCA
www.romaniamagnifica.ro – un proiect cultural pentru unitatea romanilor de pretutindeni
Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii,
despre
raportarea sa la învăţătura creştină,
precum şi abordarea
vieţii şi
operei sale din
perspectiva credinţei creştine…
Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu
ne gândim numai la poezie, ci la
întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele
apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere,
dornică de a
–
şi însuşi tot ceea ce ofere
a gândirea omenească în cele mai variate domenii de
manifestare a spiritului.
„Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre
Mihai
Eminescu,
pentru care el n
–
avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo
chestiune,
citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…” Ar fi interesant un scurt voiaj prin
gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care
evalua omul.
Ion
Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de
Mihai
Eminescu la
Viena şi Berlin sunt
dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie
politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie
sunt domeniile care pentru
Mihai
Eminescu prezen
tau un interes deosebit. Nu degeaba cartea
lui
Constantin
Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca „omul deplin al culturii
româneşti”.
Nu avem ştiinţă ca
Mihai
Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor
în străinătate. Avem mărtur
ie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut
cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele,
cărţile de învăţătură n
–
au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu
atenţie. Chipul lui
Iisus
Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în
„Timpul”. Intuiţiile lui
Mihai
Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu
sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor. Cel mai rep
rezentativ text cu
privire la creştinism este un articol intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în ziarul
„Timpul”, datat 12 aprilie
anul
1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar
Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autoru
l scrie: „Astăzi încă
Iisus
Hristos
este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându
–
şi fruntea sa
radioasă la ceruri”.
Despre c
ea mai înaltă formă a existenţei umane
Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii,
Mihai
Eminescu aşază
creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie
cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui
Iisus
Hristos, credinţa creştină propune iubirea dr
ept cea mai înaltă formă a existenţei umane: „Sunt
două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le
–
a constituit
pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea
după care s
e creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat
e
şi principiile stoicilor,
cărarea spre virtute a chinezului La
–
o
–
tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului,
n
–
au avut atâta influenţă, n
–
au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, aceast
ă simplă şi populară
biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale
şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui
Iisus
Hristos, dar le
–
ar fi suferit c
u mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat
e
a băut paharul
de venin, dar l
–
a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu
dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în
momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi
–
au încheiat viaţa pământească cerând
2
de la tată
–
său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi,
nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din
iubire, a rămas de atunci cea mai
înaltă formă a existenţei umane”.
Măreţia Persoanei lui
Iisus
Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de
El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă.
Mihai
Eminescu
subl
iniază ideea că o doctrină, nişte principii abstracte nu vor fi niciodată de
–
ajuns pentru a
mişca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe
care o propune, aduce cu sine convingerea că
Iisus
Hristos este Adevăru
l absolut: „E uşoară
credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai
bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să
–
şi modeleze
caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi dat
oreşte renaşterea modelelor antice, astfel
creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă
creştinul a
–
şi modela propria sa viaţă”. Întrebării retorice de ce
Iisus
Hristos e
ste
aşa de mare,
Mihai
Eminescu îi dă
un răspuns simplu: „Pentru că prin
iubire
el a făcut cearta între voinţe
imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă
absolut,
va să
zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă” (M. Eminescu,
Fragmentarium,
Edit
ura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”
Într
–
un articol intitulat „Paştele”, apărut în ziarul „Timpul” din 16 aprilie
anul
1878,
Eminescu comentează rugăciunea patriar
hului Calist al Constantinopolului, rostită pentru
încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci
se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de
cult şi c
u slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: „Să
mânecăm dis
–
de
–
dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, încheind cu Slava
Laudelor de la Înviere: „Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor
ce ne urăsc pe
noi…”
Dar
să revenim la fondul afirmaţiei
. Autorul deplânge faptul că, deşi „aproape de două
mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile
unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea,
în loc de a urm
a pe Dumnezeu, omenirea
necorija
bilă nu
–
I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s
–
aşterne la pământ în nevoi
mari şi cerşeşte scăpare” (M. Eminescu,
Opere,
vol. X, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1989, p.
78). „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine?
Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu
făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într
–
o clipeală
să ne
piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm
pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu
este acest lucru
cu totul vrednic,
prea iubitorule de oameni stăpân
e!”
Redactorul ziarului
recunoaşte la finalul citării sale: „Rar ni s
–
a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta
cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii
–
răilor, dar bagă
de seamă că nu
–
i vrednic de tine să
–
ţi răsplăte
şti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere
cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător”.
Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa e
ste
lipsită de sens
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul e
ste
stăpânul nostru, nu noi stăpânii
adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. E
ste
vorba numai ca această patimă să aibă
un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil e
ste
adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu
este decât lacheul inimii”, expr
imă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea
sensului existenţei:
„Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor
Trăit
–
ai anume ca
3
astfel să mori?
De e sens într
–
asta,
e
–
ntors şi ateu,
Pe palida
–
ţi frunte
nu
–
i scris Dumnezeu”
(
Mortua est,
1871, 1 martie).
Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Buşulenga observă într
–
un comentariu
al său că condiţionalul
dacă,
în poezie prezent prin
de e,
precede definirea sensului de
întors
şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi ţelul sin
gur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste
atribute. Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu
–
i sunt proprii atributele divine. De
altfel, tot
Mihai
Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s
–
a născut din negaţie, din ceea ce nu este
spiritul nostru
–
atotşt
iutor; din ceea ce nu este braţul nostru
–
atotputernic; din ceea ce nu este
viaţa noastră
–
infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru
–
ubiguu”. Avem aici trasată în linii
fine diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută şi cea umană, mă
rginită. Dar
pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin
negaţia tuturor limitărilor omeneşti.
„Omul e
ste
oarecum naşterea eternă”
Cu toate acestea,
Mihai
Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu
există
afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi. „Dumnezeu. El are predicabiliile câtor
trele categorii ale gândirii noastre. El e
ste
pretutindeni
–
are spa
ţiul; el e etern
–
are timpul; E
l
e
ste
atotputernic
–
dispune de întreaga energie a Uni
versului. Omul e
ste
după asemănarea Lui:
Omul reflectă în mintea lui
–
in ortum
–
câteşitrele calităţile Lui”.
În studiul său antropologic,
Mihai
Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la
acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres,
a unei lupte spre desăvârşire, prin care
se încearcă autodepăşirea: „Omul conţine în el o contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine
ceea ce numim noi o
destinaţiune internă.
Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta
mereu, de
–
a produce prin sine
însuşi o viaţă nouă. Nu e nici un om mulţămit de
–
a rămânea
etern pe acelaşi punct
–
omul e oarecum
naşterea
eternă. Această devenire eternă află în om o
putere numai mărginită. Din această contradicţiune a puterii mărginite şi
–
a destinaţiunii
nemărginite
rezultă ceea ce numim
viaţa omenească.
Viaţa este lupta prin care omul traduce
destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea naturei. Această viaţă întrucât are de obiect
realizarea scopurilor personalităţii în obiectele naturii se numeşte lucru. Întreaga v
iaţă
omenească e
ste
o viaţă a lucrului” (
Fragmentarium,
p. 153).
Împotriva celor ce se declarau
liber
–
cugetători,
Mihai
Eminescu a dat o replică în „Timpul” din 2 februarie
anul
1879: „…a
vorbi despre o religie a liberei
–
cugetări e
ste
ceea ce se numeşte
în logică o
contradictio in
adjecto,
e
ste
ca şi când ai zice „oţel de lemn””.
Mihai
Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea
contemporană. Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuşi atenţia
tuturor ca
„nimănui să nu
–
i abată prin minte c
–
ar fi un geniu. Pământul nostru e
ste
mai sărac în genii
decât Universul în stele fixe. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3,
4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi geniile în şti
inţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu
zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi
nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte”
(
Fragmentarium,
p. 178)
.
Câteva cuvinte despre „n
aţionalismul” lui
Mihai
Eminescu
Multă lume şi
–
a creat impresia falsă că
Mihai
Eminescu ar fi un naţionalist disperat,
care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului,
limba curată, r
omânească şi credinţa creştină: „naţionalismul este un semn rău la un popor.
Nimeni nu ţine la esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte
instinctiv. Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa es
te
4
periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern” (
Fragmentarium,
p. 129).
Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX
–
lea, veacul constituirii naţiunilor
moderne, cosmopolitism pe care
Mihai
Eminescu îl învinuia că ar fi introd
us în estul Europei
„formele costisitoare de cultură ale Apusului”, îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles
al cuvântului.
Într
–
un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie
anul
1880, autorul mărturisea
cu nedisimulată amărăciune: „În loc de
–
a merge la biserică, mergem la Caffé
–
chantant, unde
ne
–
ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba
pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei fr
umoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi
cam jena pe prietenii noştri, am dat
–
o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească
cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într
–
o săptămână
de zile. Bietul Va
rlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de
atunci şi c
–
un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care
–
a
făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi
–
n toată românimea, şi
–
ar
face cruce
creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n
–
o
mai înţelege”.
Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc
Mihai
Eminescu o considera a
fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporul
ui din care şi el făcea parte. Rolul pe care
Biserica l
–
a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta
pentru că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de
lângă Dunăre. Ea a
stabilit şi unificat limba noastră într
–
un mod atât de admirabil, încât
suntem singurul popor fără dialecte propriu
–
zise; ea ne
–
a ferit de înghiţirea prin poloni,
unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al
m
ilioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine
–
o combate pe ea şi
ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i
–
o veni în
minte, dar numai
român
nu e” (M. Eminescu,
Opere,
vol. X, Editura Academ
iei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).
„Moralitatea e
ste
pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”
Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din
starea nenorocită în care se aflau: „Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea
depărtată de târguri, n
–
are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet
şi cu zarzavaturi, drept
băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns
la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om
de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu
al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a
umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de
–
abia
din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi,
gal
beni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente”.
Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru
societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor
pentru că „moralitatea e pentru
suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e
ste
fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara
întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezint
ă
oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru
contribuabilul român: „Între caracter şi inteligenţă n
–
ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se
găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat
într
–
o societate
omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a
liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un
punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni
, astfel caracterele tari şi determinate sunt
(ilizibil) împrejurul căreia se
–
nvârt lucrurile lumii. E
ste
drept că ele adeseori sunt rezultatul
mişcării sociale”.
5
Schimbând acum, registrul discuţiei
noastre
, mă întreb şi vă întreb:
Cum mai este
receptat
,
tratat şi abordat
astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într
–
un interviu criticul
literar Felix Nicolau,
Mihai
Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii
sale, dar mai rău decât atât este faptul că în ultimii ani s
–
a pus accentul
pe omul
Mihai
Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard
„poetul nepereche al literaturii române” şi „poetul naţional al românilor”? Citeam recent nişte
păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de
dezbatere
–
deloc de neluat în seamă
–
potrivit cărora
Mihai
Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s
–
ar băga „pe gâtul
elevilor” prin programa şcolară. Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este
obligatoriu este automat şi rău, p
robabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la
capitolul „facultative”, că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de
îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi
liter
atura română pentru ca
Mihai
Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor?
Când astfel de profesori nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în
condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca d
in mâinile lor să iasă nişte
elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De
aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să
fie citit, pentru că are meritul mai pr
esus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme
limba noastră.
Prin urmare, a
ltfel, s
–
ar cădea să ne amintim de
Mihai
Eminescu
,
nu doar
într
–
un mod
şi într
–
un cadru
festivist, de ziua lui, ci recitindu
–
i o poezie pentru a ne da seama de ce este un
geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de
ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi.
Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea d
oar a „Luceafărului” şi a „Scrisorii
III” la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind
strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le
–
am găsi în orice
bibliotecă, iar efort
ul ne
–
ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.
Prezentându
–
şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic,
Mihai
Eminescu arată
o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii
moderne româneşti. Prin
tre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la
naţiunea română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea unirii, situaţia păturilor
sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în
raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti.
Mihai
Eminescu a iubit România şi, ca
orice romantic, totdeauna trecutul i
–
a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri
aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român
se vede în textele lui
totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de
marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în
anul
1934:
„
Mihai
Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat
în istoria universală, nimeni din generaţia lui n
–
a avut în acest grad insti
nctul adevăratului
înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s
–
a prefăcut într
–
un element permanent şi
determinant al întregii lui judecăţi”.
Trecând acum, într
–
un
alt registru al dezbaterii noastre, vom susţine şi remarca că „î
n
cultura lumii, locuim e
minescian”, spune
a
profesorul de limba română Costel Zăgan, iar
poetul Mihai Robea ne atenţionează că „vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe
Mihai
Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea
Eminescu. În a
ceastă dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu
Biserica, contestându
–
i
–
se nejust sau, dimpotrivă, exagerându
–
i
–
se deseori legătura,
preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la
6
urmă
fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul:
Mihai
Eminescu şi
familia lui au trăit credinţa ortodoxă.
Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după
lungi şi multe decenii de ignorare sau
interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul
nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le
mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut
dintotdeauna o profundă credinţ
ă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul
însuşi reflectându
–
le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.
Despre u
nchii şi mătuşile din mănăstire ale lui
Mihai
Eminescu
Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum prof
esorii Nae Georgescu sau
Theodor Codreanu, ca să
–
i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras
informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui
Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi t
rei surori ale mamei poetului, Raluca
Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar
stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă
soră a mamei lui
Mihai
Eminesc
u, Safta, avea o fiică, Xenia, care s
–
a călugărit şi ea tot la
Agafton.
De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu,
mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de
obşte, asculta
poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l
–
a
ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i
–
a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din
mănăstire. La rându
–
i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a măn
ăstirii, l
–
a urmărit
aproape toată viaţa pe poet, interesându
–
se la un moment dat de cumpărarea unei case în
Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Despre s
povedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ
Tot cercetătorul
Nae Georgescu vorbeşte într
–
unul din studiile sale despre un episod
mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în
comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când
Eminescu se
afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit
şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută
cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria
la vremea
respectivă preotul: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m
–
au chemat la M
–
rea Neamţu,
la bolniţă, şi l
–
am spovedit şi l
–
am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion
Gheorghiţă, din Crăcăoan
i, care acum este primar. Iar Mihai
Emi
nescu era limpede la minte,
numai tare posac şi trist. Şi mi
–
au sărutat mâna şi mi
–
au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la
ţărmurile mării şi să fie într
–
o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton
cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…”
Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a
cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s
–
a pierdut. Au rămas vii în schimb
ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul „Răsai asupra mea”, de pe
la
anul
1879
, din zona manuscris a cunoscutei „Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu:
„Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…”
Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească
Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se refe
ră la faptul că la un
moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit
cercetătorul Theodor Codreanu în volumul „Eminescu şi mistica nebuniei”.
Această
alternativă a mărturisit
–
o poetul în perioada epuizantă de la
„Timpul”, în
luna
iunie
anul
1883,
când era „stricat cu toată lumea”, iar
Titu
Maiorescu şi Sim
ion cloceau o viitoare internare
„salvatoare” a lui
Mihai
Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: „Foarte
excitat, sentiment al
personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar
să rămână la Bucureşti”.
De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul
Codreanu: pentru că dorea avantajul „păstrării contactului cu marele centru cultural al ţăr
ii”.
