„Ce suntem? Dacă spunem că suntem români, românii din România se uită urât la noi; dacă spunem că suntem ruși… suntem priviți la fel de ruși; dacă spunem că suntem moldoveni… Dar ce sunt MOLDOVENII? Ce este MOLDOVA?”
Aceasta este întrebarea la care Olga Grosu încercă să răspundă pentru ea, dar poate mai mult pentru cele două fiice ale ei, în ceea ce cred eu că va deveni o carte de excepţie.
Cuvinte fără înţeles şi întâlniri întâmplătoare se preschimbă în cele mai puternice dovezi în ochii unui om cu imaginaţie, dacă simte o flacără în piept spuneaFriedrich Schiller.
Nu știu câtă imaginație am eu, dar sunt sigură că atunci când am întâlnit-o pe Olga am simțit flacăra în piept iar faptele viitoare mă face să cred că același lucru s-a întâmplat și cu ea, pentru că altfel nu mi-ar fi încredințat rândurile ei. Impresionată peste măsură de cele citite, mă văd obligată să aduc în fața dumneavoastră un fragment din cartea Olgăi, care nu a publicat niciodată nimic.
Dar cine este Olga Grosu?
S-a născut în satul Tipova, raionul Rezina pe 27 Septembrie 1982. A absolvit Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare” din Rezina după care și-a conţinut studiile în România absolvind Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale de la Universitatea Transilvania din Brașov și și-a luat masteratul în Științe Economice la Academia de Studii Economice din Bucureşti, facultatea Administrarea Afacerii în Limbi Străine.
În prezent Olga Grosu învață să trăiască în Germania, o țară căruia nu îi aparține și nici nu îi va aparține, cred eu, în totalitate niciodată.
Succes Olga în toate și nu în ultimul rând, în lumea scrisului, cărui îi aparții, chiar dacă încă nu știi!
Helene Pflitsch
Membru Liga Scriitorilor Români
Wiehl, Germania
Ce suntem?
(titlu provizoru)
Fragment
autor Olga Grosu
O zi de vară, arşiţa, un drum de ţară prăfuit, garduri de piatră care stau să se prăvale, o poartă de lemn cu o dună de nisip în faţa ei şi acolo, în nisip, o fetiţă de vreo patru – cinci ani se joacă. Vorbeşte cu personaje imaginare, pune întrebări cu ochii plini de curiozitate, aude răspunsuri şi nu conteneşte…
Un trecător! S-ar părea că-i va strica jocul fetiţei, dar… nu! Ea sare zglobie în calea lui şi îi întinde microfonul improvizat:
– Cum vă numiţi, domnule?
Bărbatul se opreşte, se uită ghiduş la fetiţa blonduţă cu faţa murdară de pământ, desculţă, zglobie, cu o expresie serioasă, atât cât putea ea să fie de serioasă la vârsta ei. O ia în braţe, o sărută şi intră în joc.
– Mă numesc Mihai.
– Unde te duci, Domnul Mihai? insistă fetiţă cu o față expresivă şi ochişorii plini de curiozitate.
– Am venit să acord un interviu celui mai inocent jurnalist.
– Jurnalist? Ce-i asta? întreabă fetiţa întinzând din nou microfonul.
– Cum să-ţi explic? Uite… e cineva care pune întrebări, aşa ca tine.
– Atunci tu ce eşti? insistă fetiţa.
– Mmmm,… încercăMihai să găsească un răspuns.
Este salvat de o femeie ce se apropia de ei.Zărind-o, fetiţa alergă cu mâna întinsă, cu zâmbetul larg şi întrebările pe buze.
Drumeții îşi continuă drumul împreună.
– E tare deşteaptă fetiţa asta. Auzi, să înveţe poezia aia de 19 strofe şi s-o spună pe scenă cu atâţia oameni în faţă, se aude în spatele lor.
– Seamănă cu taica’so.
-E tare mândru de ea… Mai pui că ştie să citească la vârsta asta!Cică singură a învăţat, din ziare. Auzea în casă, „Moldova Socialistă” şi, literă cu literă, a început să citească titlul…
– Cine ştie, poate şi din satul ăsta păcătos o să iasă un om mare…
***
Soarele începe să cadă după orizont, seara se aşterne peste satul de pe deal, muncitorii se întorc acasă.
– Tăticule, tăticule! strigă fetiţa bucuroasă că îşi vede părintele după o zi întreagă şi aleargă spre el. Îl îmbrăţişează cu mânuţele ei pufoase de copil, îi acoperă faţa de sărutări şi începe şirul întrebărilor.
– Tăticule, ce-ai făcut la servici?
– Contabilitate, îi răspunde acesta scufundându-şi fata în părul ei bălai şi trăgând adânc aer în piept. Erau de neînlocuit aceste clipe în care îşi strângea copilă la piept. Şi-o dorise mult…
***
Era iarnă grea! Troiene înalte aşa cum nici bătrânii nu apucaseră. Scârţâia zăpada sub picioare, iar maşinile circulau cu greu.
„Oare va veni?Trebuie să vină… Oare va merge autobusul?” se întreba tânărul uscăţiv, cu faţa palidă, obrajii traşi de atâta suferinţă.
Întins pe patul de spital își aştepta soţia. Suferise câteva intervenţii chirurgicale nereuşite, era sfâşiat de durere, dar mai ales de pronosticul lipsit de optimism al doctorilor. Îşi ţinea ochii închişi, amintindu-și de zilele fericite în braţele tinerei sale soţii; acea noapte de ianuarie în căminul studenţesc era alinarea sa din ultimul timp; era ultima nopate lipsită de coşmarul durerilor insuportabile…
Uşa se deschise. În salon îşi făcu apariţia o femeie frumoasă, plină de viaţă, dar cu ochii trişti. Încerca cu greu să-şi ascundă lacrimile, să-şi dreagă glasul. Nodul din gât puse stăpânire pe vocea ei. Îl salută cu o voce stinsă.
Tânărul o privi atent. Era iubita lui, dar parcă nu era ea; jovialitatea ei, cheful ei de viaţă, râsul ei molipsitor şi uneori deranjant de tare se ascundeau după un un chip răvăşit de disperare.
– Ai vorbit cu doctorul, nu-i aşa?
Tânăra avea o privire împietrită. Lacrimile au izbucnit, durerea surdă care-i sfâşia sufletul revărsându-se ca un vulcan.
– Ce să fac, ce ne facem dacă… cum mă voi descurca?
O strânse cu putere la pieptul lui.
Nu mai ştia de cât timp stă aşa, aţipise, liniştea degajată de respiraţia lui o cuprinse, mâna lui domoală se juca cu buclele ei, ochii lui senini ca cerul după furtună o mângâiau gingaş. Îl privi. Nimic din starea interioară de mai devreme nu mai rămase. Era liniştită, doar gândurile i se perindau cu viteza fulgerului. „Este el, este iubitul meu, ochii îi sunt la fel, sunt plini de viaţă, sunt plini de speranţă, vrea să lupte pentru noi, pentru familia lui, pentru băieţelul nostru… chiar dacă exteriorul a suferit schimbări… trebuie să fiu puternică pentru el… pentru noi…”
Glasul lui se auzi înăbuşit.
– Acea noapte… mai ştii?
Se opri nedumerit. În ochii ei apăruse o luminiţă.
– Da! O port aici, cu mine.
Îi luă mâna şi o puse pe burtica ei.
– Știi, am vrut… Nu sfârşi idea. O umbră de tristeţe se aşternu din nou pe chipul ei.
– O, da! Sunt cel mai fericit! Vreau s-o naşti… să fie fetiţă! Vreau să devină studentă! exclamă tânărul cu toată puterea interiorului său.
***
– Contabilitate, zici? făcu fetiţa ochii mari, aşteptând explicaţii.
– Da, aşa! Mă joc cu cifrele, îi spuse tăticul cu zâmbetul pe buze.
– Eu când mă fac mare voi fi jurnalistă! spuse fetiţa scoţându-şi microfonul improvizat din buzunărelul rochiţei. Îl întinde spre bărbat şi şirul întrebărilor începe.
– Jurnalista tatei, jurnalistă! o mângâie tăticul pe creştet.
