DEBUT POETIC

Mai  simplu nu poate  fi

Vieru e plînset de vioară

Ce-nseamnă mamă, patrie și dor,

Un heruvim fără de seamă

Care ne leagănă în cugetu-i de clamă.

Rămas-a de la el căldură-n gînduri,

Croite-n sentimente aranjate rînduri.

Rămas-a de la el cîmpia verde,

Văzduhul căreia în veci nu se va pierde.

Vieru e titanul vremii,

Lumina nopții și metafora poienii.

Întruchiparea dragostei de mamă,

Descrierea durerii ascunse sub năframă.

Lăsat-a moștenire cuvinte împietrite,

Secrete amorțite a zilelor trăite.

Și printre versuri scrise a presărat cu  grijă

Povara dorului simțită ca o schijă.

S-a stins poetul nostru drag,

Precum ar fi să cadă vara o frunză din copac.

S-a-nveșnicit poetul nostru drag,

Precum ar fi să se transforme-n infinit un veac.

Au rămas doar versuri și-amintiri,

Ce ne privesc cu ochii maestrului blajini.

Și a rămas încrederea în neam și țară,

Convingerea că pentru fiecare există dor de Mamă.

Ne zîmbește-acuma mărețul chip din ramă,

Cum să-l mai întoarcem din cerul de aramă?

Cum să-i adunăm făptura din cuvinte?

Păstrînd arzîndă steaua lui prin a-l mai ține minte.

Și dintr-a-lui cuvinte vor învăța urmașii înainte,

A lui făptură-n veci pămîntu-o să descînte.

Atîta timp cît mai avem Vieru-n amintire,

Suntem popor unit în suflet și simțire.

Atîta timp cît știm o cale de pornire,

Avem în mîini puterea de-a trece-n nemurire…

Vieru  este dor și este nemurire,

Vieru este pomul în plină înflorire,

Vieru este viața în cuget și simțire!

Anii se duc

Se duc,

Şi frunze cad,

Iar amintiri tot bat la prag…

Destin crispat

Şi doare neîncetat,

Struna îngînă acelaş tact

Totul-monoton e repetat,

Şi picături în suflet cad,

Iar anii trec nenumărat.

E toamnă pe fundalul vag,

Priveşti la tot ce-ai admirat.

Anii te trag,

Cedezi şi cazi,

În ploi de plumb tu te retragi

Şi singur pe acelaşi drum…păşeşti,

Iar ei se duc…

Se duc neîncetat,

Şi frunze cad.