Guvernul comunist al U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă  ultimativa , care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către d-l Molotov, preşedintele Comisarilor Poporului al Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, ministrului  României la Moscova , d-l Davidescu . URSS , urmare  odiosului si criminalului  pact  Ribbentrop – Molotov , anexele secrete , solicita imperativ   restituire  imediata a  Basarabiei  şi partea de nord a Bucovinei ….Rusia nu a renunţat  la Basarabia  şi era hotărâtă să se folosească de orice prilej pentru ca, sprijinită de uriaşa ei putere, să ajungă din nou la Dunăre . Politica pe care am fi urmat-o faţă de Germania, nu  ar  fi  dus  la  niciun  rezultat  pozitiv  pentru  noi , deoarece  Reich-ul ar fi sacrificat oricând interesele noastre la Dunăre  pentru a-şi acoperi spatele înspre Rusia într-un război European .  Italia, care în
 timpul din urmă ne făgăduise sprijinul Germaniei în caz de agresiune rusească, a intrat în război însuşindu-şi toate angajamentele şi toate atitudinile Germaniei.  Singurul nostru sprijin adevărat şi real, forţa anglo-franceză, s-a prăbuşit  ca  un  castel  de  nisip …… Primele efecte în lanț ale deciziei de cedare fără luptă a Basarabiei, în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940, s-au simtit imediat: pe 30 august 1940, România a cedat Ungariei, tot fără luptă, Ardealul de Nord, în urma Dictatului de la Viena. Imediat apoi, la 7 septembrie 1940, a cedat Cadrilaterul Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova. Şi, în fine, regele Carol al II-lea – care părea atotputernic şi care personificase un întreg deceniu – a fost nevoit să cedeze în pripă tronul fiului său, Mihai, si să fugă rusinos si las  din tară. In perioada respectiv  s-a făcut mult  zgomot propagandistic pentru faptul că în răspunsul
 oficial al Guvernului român la ultimatumuri s-a evitat cuvântul „cedare”, fiind folosiţi termenii „retragere” si „evacuare”, dar, asa cum s-a văzut ulterior, acest exercitiu lingvistic nu a avut nicio relevantă practică. Nici măcar juridică. Mai mult decât atât, Grigore Gafencu recunostea în jurnalul său că notele guvernului român (Constantin Argetoianu era ministru de externe în functie) au fost greşit concepute şi foarte prost formulate, deoarece la pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei nu s-a răspuns prin nicio punere la punct, nici un contraargument, nici un protest. Documentele arată că la momentul de cumpănă respectiv, în cel de-al doilea Consiliu de Coroană din 27 iunie 1940 (organism care avea doar o funcție consultativă si nu decizională), doar sase din cei 28 de membri au votat deschis împotriva cedării fără luptă a teritoriilor (Nicolae
 Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu), cel mai vehement fiind istoricul Nicolae Iorga. Este recunoscută totusi uriasa culpă politică a conducătorilor –si în special a lui Carol al II-lea – de a se fi lăsat cu inconstientă si apparent luati prin surprindere de ultimatumurile staliniste, deei fuseseră preveniti prin numeroasele rapoarte ale serviciilor secrete si diplomatice privind intentiile si miscările de trupe ale sovieticilor, dovedite si prin precedentele invazii ale Poloniei (17 septembrie 1939) și Finlandei (30 noiembrie 1939). Istoricul Gheorghe Buzatu vine cu argumente care afirmă chiar ipoteza unui complot, prezumat a fi fost pus la cale tocmai de Carol al II-lea în scopul salvgardării pe moment a tronului și a imaginii sale publice destinate posterității, prin manipularea subtilă a membrilor Consiliului de Coroană în direcția asumării de către aceștia a
 responsabilității cedării fără luptă a teritoriilor. Astfel, generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major, în acord cu prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, au prezentat membrilor Consiliului o situație catastrofic-zdrobitoare a raportului de forțe militare sovietice față de cele românești, ceea ce, în realitate, Buzatu consideră că a fost mult și intenționat exagerată. Mai mult decât atât, Gheorghe Buzatu, unul dintre puținii istorici români care au avut șansa studierii unor arhive sovietice la Moscova înainte și după 1989, afirmă că nu a găsit nicio dovadă a unor planuri sovietice de trecere a Prutului și ocupare a Moldovei până la Siret și nici de atacare a României de către Bulgaria sau Ungaria.  Dacă am fi pierdut în 1940 Basarabia cu sânge vărsat pe câmpul de luptă, poate că alta ar fi fost politica dusă de conducătorii români postbelici, comuniști sau nu, față de această provincie și
 față de Rusia. Asa , am  luptat  in  est  pentru recuperarea  teritoriilor  furate  si  am  pierdut  mult  mai  mult  uman  si  material….. În fine, dacă în iunie 1940 s-ar fi procedat așa cum afirma Nicolae Iorga la 2 iulie 1940 – „Să facem ce-a făcut înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel care se face azi României(aluzie la ostilitatea amenințătoare a Rusiei din 1878 împotriva fostului său aliat român din războiul cu Imperiul otoman din 1877, n.a.), retragem armata din teritorii, retragem funcţionarii. Nu luăm nici o otărâre care să lege viitorul” – la fel ca și în cazul celorlalte ipoteze, poate că totul ar fi fost altfel. Am luptat si am varsat sange un an mai tarziu, si inca destul, de data asta cu Germania drept aliat nu ca in 1940 singuri si izolati, si rezultatul s-a vazut………..