MOTTO

 

Adevărul nu se decide prin vot.

Emil Gherasim 
DIN CUPRINS

14 noiembrie 1878 – ZIUA DOBROGEI – Alexandru BIROU –  …………………………………………..3

Contacte politico-diplomatice ale României în perioada neutralităţii – Leonida MOISE – ……………..7

România în primul război mondial(vol. I Neutralitatea 1914-1916) –  Iulius PREDUŞEL- ………..9

Primul război mondial în inimile şi sufletele poeţilor români – Iulius PREDUŞEL …………………….11

Case şi destine la Constanţa (VIII) –  Constantin CHERAMIDOGLU -………………………….14 Statornicie. Credinţa ortodoxă, statornică de veacuri şi în Dobrogea – Florica STANCIU…………22

Schiţă de portret – Simion Tavitian – Arşaluis GURĂU- ……………………………………..…….24

Poezii – Daniela VOICU- …………………………………………………………………………..26

Ceremonial pentru eroii marinari români – Vasilica MITREA- …………………………………….28

De vorbă cu Rodica Maria Popescu, despre sonicitate, cultură franceză şi cărţi – Olga DUŢU – ….31

Iubiri trăite şi mărturisite – Camelia Panici – ….………..…………………………………………..35

„Întâmplări de folos” – Florica STANCIU – …………………………………………….………….37

Poesis- Violetta PETRE – ..…..……………………………………………………………………..39

Facerea lumii un (i) vers ludic de Dan Norea – text: Prof.univ.dr. Olga DUŢU……………………41

„Fantezii de primăvară” de Elena Stănescu – Prof.univ.dr. Olga DUŢU – …………………………44

Proză scurtă – Aurora CRISTEA – ………………………………………………………………………………………..45

Bătrânul şi vrăbiuţa – Floarea CĂRBUNE – ………………………………………………………..51

Proză scurtă – Diana-Dobriţa BÎLEA – …………………………………………………………….54

Şoaptele mării de Mihaela COJOCARU –  Prof.univ.dr. Olga DUŢU …………………………….55

Despre umor şi umorişti- Drd. Alexandra Flora MUNTEANU – ………………………………….56

Poezie – Marin ARHIRE – …………………………………………………………………………59

Festivitate de premiere la Clubul Amiralilor – Vasilica MITREA -…………………………………61

Vraja artei – Mihaela Cojocaru …………………………………………………………………….63

Sonete – Dominic DIAMANT -……………………………………………………………………..65

Eseu – “Bun Simţ” – Alexandru BIROU – ………………………………………………………….70

Prezentare roman: „Marina şi marea” de Vasilica Mitrea – text Alexandra Flora MUNTEANU – ..71

Haiku – Mihaela Cojocaru – ………………………………………………………………………..72

Legenda naşterii lui Iisus Christos – (Sărbătoarea Crăciunului) – Floarea CĂRBUNE – …………..73

 

 

 

 

 

 

14 noiembrie 1878 – ZIUA DOBROGEI

137 de ani de la Reintegrarea Dobrogei la Statul Român

Alexandru BIROU

La 9 septembrie 2015, Camera Deputaţilor – for decizional – a luat hotărârea (cu 282 voturi „pentru”, unul „împotrivă” şi 4 „abţineri”), ca ziua de 14 noiembrie să fie marcată drept sărbătoare naţională – ZIUA DOBROGEI. Este ziua când, în 1878, autorităţile civile şi militare române intră, pe la Măcin, în Dobrogea, preluând-o de la administraţia temporară rusă.

Se oficiază, astfel, ca autorităţile centrale şi locale, instituţiile publice de cultură din ţară şi străinătate să organizeze „programe şi manifestări cu caracter cultural-ştiinţific, marcându-se reintregirea – în urma Războiului Independenţei din 1877-1878, într-un context internaţional favorabil – a pământului dintre Dunăre şi Mare la Statul Român, după patru secole şi jumătate de existenţă a Dobrogei în cadrul Imperiului Otoman.

Făurirea Statului Român modern, prin actul Unirii Principatelor, de la 24 Ianuarie 1859, va da coerenţa cuvenită acţiunilor guvernului întru recuperarea Dobrogei.

Pilduitor este, în acest sens, Mesajul de la Deschiderea Corpurilor Legiuitoare, în decembrie 1864, când Alexandru Ioan Cuza – care trecuse în acel an prin Dobrogea, în drum spre Constantinopol – va preciza că „Necesităţi comerciale şi politice totodată reclamă înfiinţarea unui port românesc la Marea Neagră”.

Sinteza românească înfăptuită în Dobrogea este sesizată, la 1871, şi de către revoluţionarul transilvănean Nifon Bălăşescu, când consemna: „Din aceşti români din Dobrogea, o mare parte acolo sunt născuţi şi crescuţi, acolo s-au pomenit din vechime, neam de neamul lor, din înaintea emigraţiunii bulgarilor în aceste părţi. Alţii au venit acolo mai în urmă din toată românimea din Dacia lui Traian, din România, din Moldova, Basarabia, Transilvania, Banat, Timişoara, Ungaria şi

Maramureş, ba chiar din Macedonia”.

Era firesc, prin urmare, ca românii dobrogeni să fie socotiţi, în documente de către diplomaţii români (în 1867) :

•           „ca nişte fraţi şi patrioţi fierbinţi ai patriei noastre şi care au speranţe de a se uni cu noi pe viitor”;

•           după cum cunoştinţa frăţietăţii lor este percepută ca un pat germinativ într-o viitoare reconfigurare geopolitică a spaţiului aflat, încă, în cadrul Imperiului Otoman, termenul de „ţara noastră”regăsindu-se tot mai des în vocabularul lor, atunci când se refereau la „România”.

Maturizându-se aceste premise de conştientizare identitară, românii dobrogeni îşi clamează, într-un prielnic context internaţional, în 1877-1878 – prin redeschiderea Problemei Orientale -, asumarea unui destin comun naţional-statal cu fraţii din stânga Dunării:

•„sunt prin Dobrogea subscrieri pentru a se alipi pe lângă România” – li se aducea la cunoştinţă, în noiembrie 1877, parlamentarilor de la Bucureşti;

•„populaţia de acolo (din Dobrogea) se simte foarte fericită să fie unită cu România şi mi-a trimis adrese numeroase” -arăta, la rându-i, principele Carol I;

•Iar Mihail Kogălniceanu cuvânta în Parlament că „românii şi musulmanii de abia aşteaptă pe români”.

•În viziunea primului-ministru Ion C. Brătianu, dreptul istoric al României asupra teritoriului dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră apare ca indiscutabil, de necontestat. Fiind o lungă perioadă istorică în calea invaziunilor asiatice, acest teritoriu colonizat de către Traian a aparţinut românilor care „i-au gonit pe tătari şi au posedat Dobrogea”, stăpânirea bulgară fiind aleatorie.

Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.

Pe tot parcursul războiului, românii dobrogeni, autohtoni ai regiunii, au sperat în victoria armatei române şi posibilitatea unirii cu România, după cum o demonstrează primirea cu toată cinstea din iunie 1877 făcută la Macin trupelor ruse şi apoi în decembrie 1877 petiţia dobrogenilor care, acoperită de nume şi semnături, cerea unirea Dobrogei cu România.

Unirea Dobrogei cu ţara a fost dorinţa guvernului şi populaţiei româneşti în aceeaşi măsură şi nu o situaţie impusă de ruşi, pe care oamenii politici români ar fi încercat să o evite.

Ceea ce a încercat în fapt clasa politică românească, a fost evitarea pierderii sudului Basarabiei, pentru că nu s-a dorit o tranzacţie teritorială pe seama unor teritorii româneşti. România obţinea deci, prin ceea ce avea să devină cunoscut drept “Războiul de Independenţă”, recunoaşterea suveranităţii sale asupra teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Poetul Mihai Eminescu vorbind despre Dobrogea afirma: “Din punct de vedere istoric, noi avem dreptul indisputabil asupra Dobrogei. Romană în perioada lui Augustus, locul de exil al lui Ovidius, marele poet, cândva a bizantinilor, trecând de la dinastia Assanizilor la Valahia, a continuat să rămână a Valahiei, până la momentul când ne-a fost luată de turci”;

I. C. Brătianu, cu ocazia unui discurs în Senat pe 28 septembrie 1878 pleda de asemenea pentru dreptul istoric al României asupra Dobrogei: “Provoc pe oricine poate demonstra cu dovezi că Dobrogea ar fi aparţinut statului bulgar. La începutul secolului al XV-lea turcii au furat Dobrogea de la noi cu sabia. […] Nimeni nu trebuie să îndrăznească să spună că Dobrogea a aparţinut Bulgariei; noi suntem stăpânii legali prin sânge, am pierdut-o prin sabie şi acum este a noastră… prin sabie!”)

14 noiembrie. După o noapte de călătorie, fără somn, Domnitorul Carol a ajuns în zorii zilei la Brăila. Aici i se pregătise – deşi în grabă – o frumoasă primire. Erau de faţă I.C. Brătianu, comandantul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, generalul G. Anghelescu, prefectul judeţului, ofiţeri superiori, primarul în fruntea consiliului municipal al Brăilei; un numeros public manifesta pentru Suveranul României.

În cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri şi urale din partea gazdelor, Principele Carol s-a adresat spontan asistenţei: „Prima bombă, aruncată asupra Brăilei, a fost semnalul de război; bateriile de la Calafat au răspuns la ea în aceeaşi zi! Prin luptele de dincolo de Dunăre s-a întărit neatârnarea şi mărirea României; azi trecem a doua oară Dunărea, însă în pace şi linişte, spre a lua în stăpânire o ţară pe care armata noastră a câştigat-o prin eroismul său!”.

După încheierea acelei scurte festivităţi, Domnitorul a încălecat roibul său preferat şi a mers la locul unde era înşiruită Divizia militară. Pe un timp întunecoas şi umed, cu străzi noroioase, Principele a străbătut oraşul călare în fruntea trupelor, apoi le-a trecut în revistă şi s-a citit Ordinul de zi:

Ostaşi!

Marile Puteri europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, posesiune vechilor noştri Domni.

Astăzi, voi puneţi piciorul pe acest pământ care redevine ţară română.

Voi nu intraţi în Dobrogea ca cuceritori, ci intraţi ca amici, ca fraţi ai unor locuitori care de acum sunt concetăţenii voştri.

Ostaşi! În noua Românie, voi veţi fi şi o populaţiune în cea mai mare parte română! Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind membri ai Statului Român, au drept deopotrivă în protecţiunea, la iubirea voastră.

Între aceştia veți afla şi populaţiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu cu dinadins vă recomand de a le respecta.

Fiți în mijlocul noilor voștri concetățeni, ceea ce ați fost până acum şi în timp de pace și pe câmpul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că vă recunoaşte astăzi Europa întreagă, adică model de bravură şi de disciplină, apărătorii drepturilor României şi înaintemergătorii legalităţii şi civilizaţiunii europene.

Cale bună dară, ostaşilor, şi Dumnezeu să vă proteagă! Cugetările Mele cele mai afectuoase sunt nedespărţite de voi.

Să trăiască România!

Dat la Brăila la 14 noiembrie, anul 1878.

Pe o movilă din apropiere şi în faţa unui altar de câmp, episcopul Dunării de Jos, Melhisedec, înconjurat de clerul său, a oficiat un Te-Deum. Apoi, Principele Domnitor, călare, în fruntea Diviziei, a străbătut centrul oraşului, salutat de miile de brăileni ieşiţi să întâmpine cortegiul. Trecerea Dunării s-a făcut cu vapoarele. Domnitorul, Brătianu şi alte oficialităţi s-au îmbărcat pe vasul „Ştefan cel Mare”. Încă de dimineaţă flutura steagul românesc pe malul drept al Dunării. Fusese instalată acolo la repezeală şi o staţie de telegraf. De asemenea, erau prezenţi mulţi dobrogeni – mahomedani, români, bulgari – în aşteptarea momentului trecerii Dunării de către trupele române. Domnitorul şi prim-ministrul Brătianu au debarcat la Ghecet, în uralele noilor supuşi, Principele şi consilierul său preţuit „călcau astfel întâia oară pe o bucată de ţară transdanubiană ce revenea la matca română”.

De aici, Domnitorul României a urat „drum bun” trupelor, care porneau spre Măcin, cu steagurile tricolore fâlfâinde şi în sunetele imnului naţional. Proclamaţia Domnitorului României către dobrogeni, datată 14 noiembrie 1878, era o afirmare, era o asigurare şi era un îndemn:

„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte.

Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă…

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.

Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii. drapelul dreptăţii şi al păcii.

În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţiune definitivă. care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice poziţia voastră cetăţenească.

Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră”.

La Tulcea, centrul administrativ al provinciei pe „vremea turcului”, se fac intense pregătiri, se înalţă arcuri de triumf împodobite cu tricolorul naţional, inscripţiile inserate glăsuind elocvent şi redând sugestiv atmosfera sărbătorească şi emoţională în care erau aşteptaţi solii fraţilor români din stânga Dunării: „Onoare patriei!”, „Bine aţi venit, fraţi români!”, „Trăiască armata română”, „Griviţa, Plevna, Rahova, Smârdan”, „Trăiască

populaţiunea Dobrogei”.

Peste 8000 de persoane, „popor voios”, au întâmpinat autorităţile române la 18 noiembrie, adresându-le calde cuvinte de bună primire, înflăcărate discursuri, iar comandamentul unităţilor române tradiţionala pâine cu sare, oferite de cel mai în vârstă şi respectat dintre fruntaşii românilor tulceni, Costache Boambă.

Nu mai puţin sărbătorească a fost atmosfera la Constanţa, începând cu 23 noiembrie; primul prefect al judeţului, Remus N. Opreanu, comunică la Bucureşti, că peste 5000 de persoane şi-au exprimat bucuria revenirii Dobrogei în sânul Patriei-mamă, constănţenii primind autorităţile române „în strigăte de entuziasm”; câteva zile mai târziu, avea loc o serbare dată de fruntaşii urbei, „la care toată populaţiunea a luat parte”

Pentru spaţiul României de la Mare – Dobrogea – ziua de 14 Noiembrie 1878 are aceeaşi semnificaţie patrimonial-afectivă şi istorică, în suita evoluţiei sale moderne şi a ansamblului neamului nostru, precum o au zilele de 27 Martie 1918, – pentru Basarabia, 28 Noiembrie 1918 – pentru Bucovina de Nord, respectiv 1 Decembrie 1918 – pentru Transilvania (devenită, din 1990, şi Ziua Naţională a României).

14 Noiembrie – este data ce reprezintă una din bornele care marchează făurirea Statului Român modern – născut prin Unirea Principatelor, la 24 ianuarie 1859, şi împlinit prin Marea Unire din 1918.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Contacte politico-diplomatice în perioada neutralităţii (1914-1916)

Partea a II-a

În numărul din mai 2015 am analizat demersurile diplomatice ale Puterilor Centrale, pentru atragerea României de partea acestei grupări de forţe, argumentul cel mai des invocat fiind existenţa unui tratat secret încheiat între Germania, Austro-Ungaria şi România. Un capitol important din istoria tratativelor României, din această perioadă, îl reprezintă contactele politico-diplomatice cu ţările Antantei, respectiv Franţa, Rusia şi Anglia. Un prim acord a fost încheiat cu Rusia, la 18 septembrie / 10 octombrie 1914 în baza căruia, această mare putere recunoaştea drepturile legitime ale României asupra Transilvaniei, în schimbul menţinerii de către ţara noastră a unei poziţii de neutralitate binevoitoare. În acord se mai stipula că Rusia va depune toate diligenţele pentru susţinerea cauzei românilor, la Londra şi Paris, iar intrarea României în război urma să fie precedată de încheierea unor tratate ferme care să prevadă în mod explicit drepturile României. În prealabil, la 10/23 septembrie 1914, s-a semnat un acord între România şi Italia, prin care cele două ţări, se angajau să se anunţe reciproc, printr-un preaviz de 8 zile, dacă renunţă la poziţia de neutralitate, iar mai târziu, la 24 ianuarie / 6 februarie s-a încheiat un nou record, valabil 4 luni, prin care atât Italia, cât şi România, stabileau să acţioneze împreună în cazul unei agresiuni din partea Austro-Ungariei. O dovadă că adoptarea neutralităţii României în Consiliul de Coroană din luna august 1914, a fost corectă, este faptul că regele Carol I a mulţumit primului ministru I.I.C. Brătianu că l-a împiedicat să comită o eroare în acel Consiliu de Coroană, „care ar fi putut să fie fatală”. Pe parcursul negocierilor Rusia a manifestat o anumită reţinere faţă de cerinţele părţii române, deşi iniţial acceptase doleanţele noastre. Înfrângerea armatelor ruse la Lemberg a schimbat situaţia geostrategică, marile puteri din blocul Antantei au devenit mai conciliante, acceptând drepturile românilor. În aceste circumstanţe, guvernul român a cerut, în vara anului 1915, grăbirea procesului încheierii unei convenţii militare care să stabilească cu exactitate condiţiile participării României la operaţiile militare. În acest sens, guvernul român s-a angajat să declanşeze mobilizarea, atunci când aliaţii erau în măsură: armata rusă să înceapă o ofensivă puternică pe întregul front, de la Baltica până în Bucovina; pe frontul românesc să fie trimişi 500.000 de mii de soldaţi; armata de la Salonic să pornească o ofensivă concentrată pe frontul de sud, iar România să primească materialul de război promis, fără de care armata română nu se putea angaja în luptă. Cu toate că disponibilitatea Rusiei de a negocia era tot mai evidentă existau reprezentanţi ai oficialităţilor ruse care nu agreeau, în totalitate, cerinţele părţii române. Semnificativ în această privinţă este mesajul generalului Alexeev, comandantul armatei ruse către generalul Joffre, comandantul suprem al armatei franceze: „trebuie dat de înţeles românilor că adeziunea lor nu este o necesitate absolută pentru puterile aliate. Romînia poate conta în viitor pe o compensaţie care ar corespunde exact eforturilor pe care le va face şi acţiunilor sale militare”. Dificultăţile întâmpinate de armata franceză ca urmare a ofensivei germane de la Verdun au determinat guvernul francez să exercite presiuni asupra guvernului rus, pentru a finaliza negocierile cu România astfel ca ţara noastră să intre mai repede în război, în vederea slăbirii presiunii de către armata germană. În consecinţă, a avut loc o acţiune diplomatică concentrată din partea Franţei şi Rusiei pentru ca România să intre urgent în acţiune, deoarece au fost îndeplinite toate condiţiile cerute de ţara noastră. Primul ministru al Franţei comunica Bucureştilor: „România îşi va lua locul în coaliţie la momentul psihologic potrivit şi va asigura, legitim, în ochii tuturor larga satisfacere a aspiraţiilor sale naţionale… Puterile Occidentale n-au încetat de a acorda încredere d-lui Brătianu şi poporului român. Dacă România nu va folosi prilejul actual, ea nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin reunirea fiilor săi”. Din nou guvernul român a insistat pe respectarea următoarelor cereri: asigurarea muniţiilor necesare, în cantitate de 300 tone zilnic; în momentul decretării mobilizării primul tren cu muniţii să fie deja la graniţă; ofensiva română să fie sprijinită de o operaţie ofensivă a armatei ruse, iar aceasta să apere în Bucovina, flancul nordic al armatei române şi să asigure frontul de sud, prin trimiterea unui corp de armată rus; aliaţii să declanşeze ofensiva în direcţia Salonic;

La începutul lunii iunie 1916 presiunile Antantei asupra României, pentru a intra în război, s-au intensificat, reprezentantul Angliei la Bucureşti era autorizat să declare că România trebuia să ia această decizie „acum ori niciodată”. La rândul său, colonelul Tatarinov, reprezentantul generalului Alexeev, comunica autorităţilor române: „în eventualitatea că românii vor să aştepte o slăbire şi mai mare a austriecilor, colaborarea cu armata română nu mai are un sens”. După aproape o lună, timp în care au fost discutate ultimele amănunte, la 4/17 august 1916 s-au semnat convenţia politică şi convenţia militară în ultima formă propusă de Brătianu. Convenţia politică cuprindea 7 puncte, dintre care, important era faptul că statele Antantei se angajau să respecte integritatea teritoriului României, iar ţara noastră, la rândul ei, se angaja să declare război Austro-Ungariei. Articolul 4, delimita teritoriile având ca frontiere Tisa (Transilvania), Prutul (Bucovina) şi Dunărea (Banat), aliaţii recunoscând dreptul României de a alipii aceste teritorii. În Convenţia Militară se preciza că România va intra în război la 15/28 august, la 8 zile după declanşarea ofensivei forţelor aliate de la Salonic. Armata rusă trebuia să desfăşoare operaţiunii de amploare pe frontul austriac şi în Bucovina, iar în Dobrogea armata rusă împreună cu armata română trebuia să prevină un atac din partea Bulgariei. La 14/27 august în Consiliul de Coroană regele Ferdinand a adus la cunoştinţa celor prezenţi hotărârea României de a intra în acţiune în conformitate cu înţelegerile stabilite. Primul ministru I.I.C. Brătianu, în cadrul unui discurs amplu, a prezentat rezultatul tratativelor şi a explicat raţiunile pentru care România a luat această decizie: „vreau să se ştie bine şi de toţi, că, chiar dacă ar fi să ieşim învinşi, tot cred că ţara trebuie, în această clipă a evoluţiei ei istorice, să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzile trecătoare … De aceea, chiar dacă ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru dintre cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au consimţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte, mai mare şi mai însemnat decât oricând”. După doi ani de anevoioase şi dificle negocieri, România a repurtat un succes diplomatic remarcabil, meritul principal revenind lui I.I.C. Brătianu, care a dovedit un simţ politic deosebit, tenacitate, supleţe şi mult tact în desfăşurarea negocierilor şi nu a semnat convenţiile respective până când toate solicitările române nu au fost acceptate. Intrarea României în război nu s-a produs într-un context strategic favorabil, armatele ruse de sub comanda generalului Brussilov încetinise ritmul ofensivei, iar Franţa era blocată de trupele germane. Impactul internaţional a fost însă pe măsura aşteptărilor aliaţilor. În august 1916, premierul francez a adresat o telegramă guvernului român în care se menţiona: „naţiunea franceză, în întregime, aplaudă decizia prin care România îşi ocupă locul său printre apărătorii cauzei dreptului şi civilizaţiei. Eu sunt fericit de a fi interpretul său şi al guvernului Republicii spre a vă adresa cele mai călduroase felicitări”. Generalul Pétin, impresionat şi el de decizia României, nota: „n-am uitat şi nu vom uita niciodată că România a intrat de partea noastră într-o epocă când războiul era departe de a fi câştigat, a două zi după Verdun şi spre sfârşitul bătăliilor de pe Somme. Ne vom aduce aminte că intervenţia sa a deplasat din Occident spre Orient divizii germane de calitate”.

Prof. univ. dr. Leonida Moise                                   Universitatea “Hyperion” Bucureşti

Iulius Preduşel

România în primul război mondial

(vol. I Neutralitatea 1914-1916)

Incidentul de la Mamorniţa – fragment

Localitatea Mamorniţa, după harta întocmită de I. Nistor, la 1910, la scara de 1:350.000 şi prezentată de alta întocmită de austrieci, se află pe malul stâng al pârâului Mamorniţa ce se varsă în râul Prut pe partea dreaptă  a acestuia la sud de localitatea Boian, apoximativ 4,5 km., la sud-est de Cernăuţi, aproximativ 10,5 km. Se afla în Bucovina, ocupată de austrieci, chiar pe frontiera cu România. În localitate erau majoritari rutenii. Localitatea vecină din nord – Tarin (Turin) era locuită numai de români. La nord de diagonala Mamorniţa – Noua Suliţă aflată pe teritoriul Bucovinei ocupate de austrieci, sub cotul realizat de pârâul Mamorniţa şi Prut, se afla teritoriul românesc aparţinând judeţului Dorohoi, ţinutul Herţa.

Acest eveniment am să-l prezint cum l-am găsit consemnat de trei autori:

„Într-adevăr, la 28 mai, autorităţile noastre s-au pomenit cu trupele ruseşti care luptau peste Prut bombardând Mamorniţa. Câteva ceasuri în urmă sotnii de cazaci ocupaseră târguşorul şi fără a ţine seama de protestele noastre, au străbătut tot colţul nord-vestic al judeţului Dorohoi, pătrunzând pe acolo în Bucovina. Să fi fost oare o simplă greşeală a unor detaşamente locale dornice să surprindă mai uşor un inamic în plină retragere? Dar atunci de ce nu au ţinut seamă de protestele noastre, de ce au tras asupra grănicerilor noştri, de ce timp de două zile nu şi-au revenit în fire? De doi ani luptau în acelaşi punct, trebuiau deci să-l cunoască cu de-amănuntul. De ce în trecut păstraseră necontenit o atitudine corectă, de ce tocmai acuma călcau în chip atât de neaşteptat şi de flagrant toate legile dreptului internaţional? Ştiam că de la ruşi te puteai aştepta la orice, chiar după suprimarea consumării alcoolului. Incidentul de la Hult era viu în amintirea noastră. Nu ne aflam oare în prezenţa unei tentative de violare a neutralităţii noastre cu scopul de a-i sili pe austro-germani la aceeaşi atitudine şi de-a ne forţa mâna, transformând teritoriul nostru într-un câmp de bătaie? Ruşii nu au reuşit să ne atragă în război prin argumente, oare nu încercau acum să ne constrângă prin mijloace brutale?Toate presupunerile erau îngăduite.

Duminică, 29 mai, Brătianu ne convocă devreme, căci de la miezul nopţii fusese sculat şi căuta prin Dorohoi să cunoască amănuntele incidentului. Am examinat situaţia. Foarte îngrijorat, dar foarte stăpân pe sine, Brătianu dictă generalului Iliescu o serie de dispoziţiuni asupra cărora căzuserăm de acord cu toţii: un general român să fie trimis înaintea ruşilor pentru a le cere lămuriri şi pentru a le notifica cererea noastră hotărâtă de-a părăsi imediat pământul României. În spatele lui, la o distanţă bună, să se aducă trupe care, în caz de refuz, să poată interveni. Brătianu voia – şi avea dreptate – să considere că ne aflăm în faţa unei greşeli şi că trebuie să facă tot posibilul pentru a evita –dacă se poate – o ciocnire sângeroasă cu ruşii. Prin urmare am convenit să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor, dar pentru orice eventualitate să rechemăm pe rege, care făcea atunci o excursie pe Dunăre. Poklevski, întrebat, se arătă mişcat de cele petrecute la Mamorniţa, ne spuse că este convins că nu e decât o eroare dar că, totuşi, nu poate afirma nimic precis până ce nu va cere explicaţii guvernului său.

Czernin se prezentă şi el ca să protesteze, sugerând ironic că acestea sunt procedeele prin care Rusia urmăreşte ieşirea noastră din neutralitate. De acolo, pe o lună minunată, am plecat la halta Cotroceni întru întâmpinarea familiei regale. Regele – în uniformă de marinar – coborî cel dintâi, nerăbdător să afle ultimele ştiri. Era mai mult indignat decât îngrijorat. Ideea că ruşii au putut îndrăzni să întrebuinţeze faţă de noi astfel de procedee îi jignea adânc demnitatea şi mândria de rege. De altmiteri, după ultimele informaţiuni, păreau a fi indicii favorabile. A doua zi misterul incidentului a început să se împrăştie. Ruşii, întrebaţi de emisarii noştri, au făcut declaraţii liniştitoare. În sfârşit, peste câteva zile, totul se isprăvi cu bine. Ruşii ne-au asigurat oficial că nu au avut nicio intenţie să încalce teritoriul nostru, că vina e a unor cazaci care îşi vor lua pedeapsa. De-o parte şi de cealaltă se numiră comisiuni pentru stabilirea răspunderilor şi plata daunelor materiale, pe care ruşii recunoşteau că ni le datoresc. Cele câteva case evreieşti distruse şi, mai cu seamă, edificiul cel nou al vămii din Mamorniţa rămaseră însă singurele urme vizibile ale incidentului.

Peste câteva zile trupele ruseşti au ocupat din nou Cernăuţii şi în mai puţin de două săptămâni. Bucovina întreagă era iarăşi sub dominaţia lor. O întrebare –o întrebare chinuitoare– se punea acuma pentru noi: nu cumva venise momentul favorabil? Nu cumva ruşii înaintând şi ameninţând să pătrundă în Ungaria ne expuneau să compromitem situaţia ţării dacă nu intram în acţiune? Bineînţeles opoziţia a ieşit din rezerva ei pentru a reclama cu toată energia intervenţia noastră militară, denunţându-ne ca trădători de neam în caz că şi în asemenea împrejurări continuăm să rămânem neutri. La 5 iunie, la 12 iunie şi la 3 iulie, „Federaţia” ţine trei întruniri publice urmate de manifestaţii de stradă, întruniri nu prea reuşite ca număr, dar în care tonul oratorilor a întrecut în violenţă tot ceea ce se văzuse până atunci. La 5 iunie Filipescu, din ce în ce mai bolnav, nu a luat cuvântul, dar Take Ionescu a cerut cu stăruinţă un guvern naţional. Ţara trebuia să se hotărască şi destinele ei nu mai puteau fi lăsate pe mâna unui guvern care nu era în stare să înţeleagă marile interese naţionale, afirma el. Filipescu, suferind, la Călimăneşti, nu a putut lua parte, dar a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa venirea la viitoarea întrunire. Scrisoarea se sfârşea, nici mai mult, nici mai puţin, cu fraza: „Trebuie cu orice chip răsturnat netrebnicul de Ionel Brătianu.” Mai mulţi vorbitori atacară pe faţă Coroana, proclamând cu toţii –drept o necesitate absolută– constituirea unui guvern naţional.”

Marghiloman a consemnat evenimentul după comunicarea ce i-a făcut-o Constantinescu:

„Astă noapte la ora 2, ruşii au intrat în Moldova şi au ocupat Mamorniţa; la ora 4 Brătianu a sosit de la Florica; am deliberat şi am trimis lui Poklevsky o notă scrisă şi am telegrafiat necifrat lui Diamandi, că vom respinge cu armele această invazie. Am rechemat pe Rege, care se afla în excursie pe Dunăre. Un tren special îl aşteaptă la Brăila şi generalul Pătraşcu a primit ordinul să înainteze, cu toată divizia de la Botoşani. Am aprobat. Dar am făcut numai să se observe că generalul Pătraşcu nu îmi inspira nici un fel de încredere, ca dealtminterea şi generalul Presan, ale cărui sentimente le cunosc. Adaug că fapta ruşilor este confirmarea a ceea ce guvernul francez scria lui Blondel (Constantinescu nu ştia nimic) că trebuia întărită acţiunea diplomatică şi militară în România”

Al treilea, generalul Averescu, la 31 mai/12 iunie 1916 consemna:

„Un incident. Pare că ruşii care atacă Cernăuţii, voind să întoarcă dreapta austriacă, au trecut cu parte din trupe (se zice vreo trei regimente) din greşală, reală sau simulată, pe teritoriul nostru. Se înţelege, vâlvă mare; poate mai mare în gazete decât în cercurile diriguitoare. În orice caz, pare că s-a trimis o divizie (a 8- a, general Pătraşcu) în acea parte. În ce scop? Neutralitate armată?…

Un ziar publică azi, că la şedinţa Consiliului de Miniştri, sub preşedenţia Regelui, Suveranul ar fi spus: aprob măsurile luate de d-voastră. În niciun caz eu nu voi face ca Regele Constantin al Greciei (nota mea: de a demisiona). Ce să însemne aceste cuvinte? Şi mai întâi au fost în adevăr rostite? Mi-ar părea bine să nu fi fost.”

 

La Bucovina:

“N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

 

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic şi uşor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte

Îmi şoptesc de dor.

 

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,

Care îmi descântă firul vieţii mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

Şi de steaua mea.

M. Eminescu

 

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ÎN INIMILE ŞI SUFLETELE POEŢILOR ROMÂNI

Antologia “Poezia română şi primul război mondial” scrisă de domnul Iulius Preduşel aduce şi propune cititorilor o  tematică impusă prin titlu, fiecare perioadă istorică fiind comentată din perspectiva panoramei timpului, a faptelor şi a realităţii armiei române.

Sunt comentate versurile poeţilor selectaţi şi există exemplificări care să redea starea de spirit fie din interiorul evenimentelor commentate, cu implicare directă a scriitorului, sau indirectă, dar cu mesaj şi îndemn patriotic.

După cum mărturiseşte în Cuvânt înainte, autorul îşi justifică alegerea şi calea aleasă de rezolvare.

„Intrarea României în război, la 15/28 august 1916, ne-a fost impusă de Puterile Aliate – Antanta, după ce, timp de doi ani, clica de la conducerea ţării n-a făcut nimic să fim capabili pentru a ne împlini idealul de veacuri – Unirea.

Aşa cum am arătat în capitolul precedent, „războiul a smuls… pe mulţi scriitori din fumul de ţigări al cenaclurilor de la masa de tinichea a cafenelelor. Pe unii i-a pus ca luptători, în faţa teribilelor realităţi ale luptelor moderne, prin care se poate înnoi sufletul întreg, descoperind pînă atunci neştiute şi trezind pasiuni cu totul deosebite de sportul de până atunci. Contactul cu oamenii simpli, mai adesea, în asemenea clipe nu putea să nu influenţeze. Orizonturi de care nici nu visaseră scriitorii îi chemau şi-i reţineau pentru o bucată de vreme.

Au fost mulţi români, de o parte şi alta a Carpaţilor ori din Bucovina, care credeau în principiul moral şi juridic natural al istoriei, ce nu credeau în soarta vitregă a românului că nu se va înfăptui unirea Ardealului şi Bucovinei cu Patria mumă, fără vărsare de sânge. În schimb, toţi, fără mici excepţii, erau plesniţi de boala „Roza”, ca şi când Moldova dintre Prut şi Nistru împreună cu Basarabia, n-ar fi existat. Cei care au militat pentru unirea tuturor românilor, respectiv pentru Basarabia, nu mai erau în viaţă, chiar cu mulţi ani în urmă”.

Am ales câteva fragmente în care autorul se referă la poeţii care au scris despre evenimentele care au avut loc în Dobrogea:

„Entuziasmul tinerilor militari a fost prea mare în acţiunea de a trece Carpaţii, dar pentru cei mai în vârstă, de peste 40 de ani, adunaţi să apere frontiera cu bulgarii în Cadrilater şi în special la Turtucaia, n-a constituit nici un îndemn, pentru că aceştia au fost prost înarmaţi şi echipaţi, iar în plus, auziseră de la bătrâni ce înseamnă războiul şi cu cine urmau să se lupte. Primii care au dat piept cu inamicii au fost grănicerii, încă în perioada neutralităţii, când, cu luni de zile înainte, grănicerii au fost provocaţi în zeci de violări ale graniţei. Unul din grăniceri, sublocotenentul poet A.I.Spirescu, fiind la datorie în sudul Dobrogei, ne-a lăsat următoarele versuri:

„Sunt grănicer, conştiincios la datorie

Stau neclintit, de-i vreme bună,

Noapte şi zi, de e furntună,

De fulgeră, trăzneşte, tună,

Oricînd duşmanul va să vie

Cu neamul meu să se măsoare,

La post prezent mă voi găsi.

Deviza mea: înving sau pier!

Cunosc deajuns a mea chemare

Sunt grănicer!”

A.I.Spirescu

Poetul locotenent A.I.Spirescu a scris la comanda Marelui Stat Major al Armatei – cu ordinul Nr.620/919, după terminarea războiului şi încheierea păcii, volumul „Şuer de obuze – versuri patriotice”.

………………………………………………………………….

Volumul cuprinde 20 de poezii, astfel: „Şuer de Obuze, S’apropie revanşa, Concert…de Tun!, Sergentul rănit, Rugăciunea de seară, O noapte la Mărăşti, Crucea Neagră…”a lor”, Baioneta, Binecuvântarea Mamei, Ora supremă, Pansamentul, Dorobanţul, Bucureştii, Desfaceţi steagurile, Răvaş, Plecarea la Război, Noului an, Şarjaţi!!, Jurământul, Noi suntem gata”. Aşezarea în volum este făcută alandala. Constatarea o poate face oricine citind titlurile.

„Şuer de Obuze…” aminteşte de luptele de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; întâi trebuia început cu „S’apropie revanşa”, ori cu „Ora supremă”. În ultima parte trebuia introdusă „Rugăciunea de seară” a orfanilor noştri de război. „Dorobanţul” însemană îndemnul la luptă, al cărui loc era în primele rânduri, de la început. Unele din titlurile poeziilor, împreună cu conţinutul lor, merită a fi menţionate, comentate şi localizate. Însă, avertismentul prevăzut, mă face să mă abţin. Dacă mintea aşa a gândit, atunci să rămână necunoscut.

„Noaptea mobilizării” a însemnat pentru V.Voiculescu un „vifor” din toate colţurile ţării, când clopotele trase chemau pe toţi bărbaţii săi la „greaua zbuciumare”.

NOAPTEA MOBILIZĂRII

„Din Prut pân’ la Cerna şi până la mare

În noaptea ceea un vifor trecea,

Din clopote trase în grea zbuciumare…

Suna pretutindeni adânca chemare

Şi ţara, trezită, cucernic tăcea…

Şi n-a fost colibă, palat sau ruină

La care chemarea să nu-şi facă drum,

Purtând fără preget şi fără hodină

Cuvânt de la Rege şi de la Regină:

„Popoarele noastre, sculaţi-v-acum!”

V.Voiculescu

Iureşul ostaşului român cu care trecuse Carpaţii în Ardeal, după 2-3 săptămâni de lupte în care comandanţii de mari unităţi nu au respectat cu stricteţe atingerea obiectivelor ordonate de ţară, semnalul fiind dat de trădătorii fugari, generalii Teodorescu şi Basarabescu, prin pierderea Turtucaiei în numai 4 zile, au pierdut 6160 morţi şi răniţi, iar în mâna duşmanului bulgar s-au predat 28.480 de ostaşi, din totalul de 40.140 de militari care au încercat să se lupte cu adversarul.

Românii au pierdut 86,3% din efectiv, iar inamicul numai 25%.

Acest dezastru de la Turtucaia, ce a influenţat ca un magnet acţiunile de luptă în Carpaţi, a fost evocat de către poetul G.Tutoveanu în poezia TURTUCAIA:

„Copiii mei, copiii mei,

Când treceţi seara la culcare

Şi candelele’n tremurare

Vă ning pe creştete văpaia,

Rugaţi-vă şi pentru cei

Cari-au căzut la Turtucaia”.

Trebuie să-i acordăm poetului o scuză. Aici marea majoritate a militarilor au constituit-o oamenii de peste 35-40 de ani, lipsiţi de instrucţie, slab înarmaţi şi prost echipaţi şi cu moral scăzut, mulţi erau de alte etnii: bulgari, turci, tătari, armeni, greci, ruşi, evrei, ţigani şi germani. Cum să lupte bulgarii, turcii şi germanii împotriva fraţilor lor?!

Retragerea precipitată după dezastrul de la Turtucaia, a inspirat flăcăii unui sat de germani să se manifeste printr-o producţie proprie pe care o cântau. Iată prima strofă menţionată de Dr. Paul Traeger, în Studii despre Dobrogea:

„Cine la Tutrakan a întins-o

Şi a aruncat muniţia?

Cine la Tutrakan a şters-o

Şi fugit-a repede pân’la Topraisar?

Nici în Topraisar nu de stat era,

Căci cu tunuri germane se bubuia

Şi iar s-o-ntindă însemna

Pân’la Babadag cu fuga.

Da, românii, da, românii

Da, românii, cu uralele!”

În continuare, în luptele din Dobrogea, „aliatul” nostru, rusul trădător, ca de fiecare dată în istorie, a dat motiv de inspiraţie sătenilor din Sibioara, judeţul Constanţa, care au compus următoarele versuri:

„Ruşii luptă de doi ani,

În brigadă ne-a băgat

Iar noi stăm între duşmani.

Şi-ntre duşmani ne-a lăsat

Nu vedeţi că sunt şireţi,

De ne-a bătut cu ghiulele,

Că le-a dat germanu’ preţ,

Arme şi mitraliere;

Şi conserve şi pesmeţi?

Şi-am ajuns nevinovaţi

Domnul Ion, general

Vînduţi de-ai lor comandanţi

Basarabescu tîlhar

Şi-n Dunăre aruncaţi”.

România a acceptat să intre în război la 15/28 august 1916, aliaţii garantându-ne în scris că ruşii vor prelua şi accentua ofensiva în Bucovina, ca să susţină flancul drept al armatei române de la Dorna Vatra, care avea ordinul de a înainta prin Bistriţa şi Maramureş. N-au mişcat nici un pai; în Dobrogea trebuiau să trimită 50.000 de militari. Au trimis numai 28.000-30.000 de militari slab instruiţi şi după nouă zile de la începerea războiului. Corpul de trupe condus de generalul Zaioncikovski, a declarat de la început ziariştilor străini că doar n-o să lupte pentru români.

Francezii şi cu englezii, alţi trădători, la Salonic n-au executat la timp nici măcar o ofensivă cu scopuri limitate, pentru a atrage acolo trupele inamice în zonă, adică pe germani, bulgari şi turci. Astfel, inactivitatea generalului francez Sarrail, a determinat ostaşii români să-şi piardă încrederea în aliaţi şi i-au inspirat să versifice pe această temă:

„Frunză verde de susai,

Aoleo, Sarai, Sarai,

Noi ne batem de apa morţii

Pân-ne-om prăpădi cu toţii,

Tu te lauzi că-i faci marţi

Şi doar apa-n piuă baţi”.

În ceea ce priveşte încrederea ostaşului român în izbânda finală, stau mărturie cântecele care erau fredonate. Spre exemplu, grănicerii cântau:

„Iubitul meu de la hotar,

Aşa semeţ şi-nvingător,

Îţi trimit inima ca dar

El luptă pentru-un singur dor

Şi-o rugăminte:

O ştiu prea bine –

Ridică-ţi fruntea ta de leu

Şi dorul lui o să vi-l spui:

Şi cu credinţă-n Dumnezeu

Se luptă pentru ţara lui

Mergi înainte.

Şi pentru mine…”.

În acelaşi timp, în clipe de răgaz, grănicerii mai fredonau cântece în care încrederea lua locul tristeţii, hotărârea de a apăra cu preţul vieţii pământul strămoşesc, hotarele ţării:

„Foaie verde matostat

De când sunt mobilizat

N-am dormit o noapte-n pat

Numai pe pământ uscat

Şi cu raniţa sub cap

Străjuind cu arma-n mână

Pentru-a noastră ţară bună”

Trebuie ştiut că militarii grăniceri, respectiv cele două regimente, au luptat la Turtucaia, Silistra, Predeal şi în special pe Valea Oltului, la Sibiu şi în stînga Oltului, în Munţii Coţi, unde, din efectivul de 5208 a rămas cu 200 de oameni valizi.

Regimentele refăcute au luptat apoi pe Cricov şi Buzău, în retragerea armatei române în Moldova, în 1916. Începând cu luptele de pe Cricov, a participat şi tatăl meu, caporalul Ilie Preduşel, fiind prezent la marea bătălie a Oituzului din vara lui 1917, apoi fiind prezent în luptele cu bandele bolşevice venite de peste Nistru, ianuarie-februarie 1919, la Hotin.

Au existat nenumărate situaţii pe front, când soldaţii îşi consumaseră hrana rece, determinaţi de imposibilitatea asigurării cu hrană caldă la timp şi atunci muza însoţea la tot pasul pe români, precum soldatul Călin Marin, în toamna anului 1916, undeva pe frontul din Dobrogea, realizând şi dând cale liberă unui ropot de triluri mâniate:

„Ramazanul când te taie

Toate oasele se-nmoaie

Te rog dom’şef de cazan

Dă-mi fasole de un ban

Şi o pâine de doi bani…”.

…………………………………………………………………..

Turtucaia, într-un moment jalnic al istoriei românilor din august 1916, l-aduc în memorie. Atunci, la Daidîr, unde a fost dat atacul principal de către inamic cu şase regimente de infanterie, cu numeroase baterii de artilerie, împotriva singurului regiment – Regimentul 7 infanterie. Acesta a rezistat inamicului până când, odată cu cei 3.300 de morţi şi răniţi din efectivul de 4580, a căzut în fruntea apărătorilor şi locotenent-colonel Popescu. Chiar generalul Toşev, comandantul trupelor bulgare, a consemnat acest eveniment:

„Oamenii noştri cad cu grămada.

Câmpul e plin de cadavre.

Răniţii se prăbuşesc fără geamăt,

Urmărind pe inamic cu ameninţările lor”.

În ajutorul Turtucaiei pornise şi Regimentul 80 Olteniţa, după ce a fost întors din drumul către Braşov. Din efectivul regimentului făceau parte şi fraţii Eugen şi Octavian Goga.

Toată noaptea a avut loc trecerea regimentului pe malul drept al Dunării. Pe puntea şlepului, poetul pătimirilor noastre,Octavian Goga, i-a însufleţit pe soldaţi:

„Morţii s-or porni să vie

Şi-n vesel, zîmbitor convoi,

Vă vor iubi cu frenezie

C-aţi împlinit o datorie

Nu pentru ei, ci pentru voi…”

Texte selectate Alexandru BIROU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Case şi destine la Constanţa (VIII)

Constantin CHERAMIDOGLU

 

La intersecţia străzilor Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare  se află azi un frumos imobil, de curând renovat, care se potriveşte bine cu cele din jur şi cu atmosfera epocilor din care face parte. Inscripţia de pe frontonul clădirii aminteşte trecătorului de azi că acel imobil a aparţinut cândva Schitului Prodromul de la Muntele Athos, cea mai importantă vatră a ortodoxiei noastre la sfântul Munte. Dar istoria acestei clădiri aşteaptă încă să fie scrisă, iar constănţenii nu ştiu mai nimic despre imobilul pe lângă care trec destul de des.

Descrierea imobilului, aflat atunci la adresa str. Mircea cel Mare nr. 94,   aşa cum apare într-un document din anul 1940, cuprindea următoarele date: la parter şase prăvălii şi patru camere, apoi o scară de serviciu, iar cele două etaje aveau fiecare câte şapte  apartamente cu douăzeci de camere, apoi o sală şi dependinţe. La acea vreme figura ca proprietară Pulcheria Sturdza, fiica lui Anton Doiciu, care decedase în anul 1917. Şapte ani mai târziu imobilul avea să treacă printr-un incendiu, după cum vedem din presa vremii: “Ieri după amiază pe la orele 5, un puternic incendiu a distrus aproape complet imobilul defunctului A. Doiciu din Galaţi, situat pe strada Ştefan cel Mare (fostă Mangaliei) colţ cu str. Mircea vis-à-vis de noua construcţie a liceului, unde acum zece ani fusese hotelul Călugărul. (…) Din cauza lipsei de apă, care îngreuna enorm lucrările de localizare, focul a distrus complet podul clădirii, al doilea şi parte din primul etaj. Construcţia datează de prin anul 1896 şi era făcută exclusiv din lemnărie şi piatră. Partea lemnoasă a clădirii a fost mistuită complet de flăcări, rămânând doar cele două ziduri, faţadele imobilului de pe străzile Ştefan cel Mare şi Mircea. (…) Un fapt care pare a fi un indiciu pentru stabilirea cauzelor acestui mare incendiu, este acela că acum două săptămâni locatarul M. Gheorghiu şi-ar fi asigurat mobila ce o avea în cele doua odăi locuite de el pentru suma de 200.000 lei. La această prezumţie se mai adaugă şi faptul că zarzavagiul Gheorghiu, în timpul panicii a ieşit din locuinţa sa fără a fi emoţionat, lăsând să i se ardă absolut toată mobila”. Cât despre imobilul respectiv, autorul articolului mai menţionează: “această mare clădire unde locuiau 28 de familii, după moartea lui Anton Doiciu a rămas proprietatea fiicei acestuia, care locuieşte actualmente la Galaţi. Procuristul d-rei Doiciu este d. Cotis, care locuia deasemenea în clădirea incendiată”.

Din anul 1926, clădirea fiind