Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor (suveranității) României, a cedat presiunilor sovietice și germane.Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor cu România în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau “arbitraj” mijlocit de dictatorii Hitler și Musolini. Dată fiind natura „arbitrilor”, în limba română se folosește consistent termenul de dictat de la Viena, în timp ce în alte limbi este incă folosit termenul moștenit din perioada nazistă, de arbitraj.Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.^[1]

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.^[2]

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.^[3]

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare, scrie wikipedia.

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj(Dictat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.^[5]

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câțiva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena:

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940) ^[6][modificare | modificare sursă]

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.
2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.
4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.
7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

http://www.stelian-tanase.ro/dictatul-de-la-viena-30-august-1940/

Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a anunțat că va trimite miercuri la Consiliul Superior al Magistraturii proiectul de modificare a legilor Justiției, nu însă și la parchete, susținând că procurorii “nu fac legi”.

“Nu l-am trimis și nu îl trimit la Ministerul Public și nici la componentele sale, pentru că avizatorul e CSM, care are secție de procurori, de judecători, și CSM e garantul independenței justiției și avizator pe legile Justiției. (…) Trimit proiectul de lege la CSM, aștept să îl primim înapoi, îl trimit la Guvern și de acolo începe procedura decizională. Ministerul Justiției este inițiator. Am pus în dezbatere toate problemele sau principalele probleme, direcții, pe data de 23 august, de posibile modificări la pachetul de legi privind Justiția. Fac o precizare. Discursul s-a schimbat. Până acum se vorbea de lipsă de transparență, de consultare. Dumneavoastră știți bine că astăzi pachetul de legi pleacă pentru a treia oară la CSM”, a declarat Tudorel Toader, într-o conferință de presă la MJ.

Răspunzând unor critici formulate de șefii parchetelor, Toader a spus că procurorii nu fac legi.

“În procedura de adoptare a unei legi, fiecare are rolul lui constituțional. Ministerul inițiază proiectul de lege, cu dezbatere publică, Guvernul și-l însușește, aprobă, eventual cu modificări, după care, dacă trece de Guvern, proiectul de lege se duce în Parlament. În acest parcurs, fiecare participant la elaborarea unei legi trebuie să își respecte limitele de competență constituțională. Procurorii nu fac legi. Eu nu am știut că avem un Parlament tricameral. Un Parlament cu Senat, Camera Deputaților și procurori care să voteze legi. Știu că procurorii aplică legea. CSM, care are secție de procurori, este cel care avizează conținutul propunerii legislative”, a adăugat Toader.

Tudorel Toader a afirmat, de asemenea, că a organizat dezbateri cu privire la acest proiect, spre deosebire de fostul ministru al Justiției Monica Macovei care a adoptat, în 2005, un proiect al legilor Justiției prin asumarea răspunderii Guvernului.

“A fost și această dezbatere publică de cinci — șase zile, care în precedent nu a mai existat. În 2005, aceleași legi ale Justiției despre care vorbim astăzi au fost modificate prin procedura angajării răspunderii Guvernului, adică fără nicio dezbatere. În 2005, ministru al Justiției era doamna Macovei, a depus pachetul de legi, trei zile, pică Guvernul sau trece pachetul de legi. Evident era faptul că pachetul de legi o să treacă, pentru că avea susținere parlamentară. Atunci nu s-a vorbit nici de lipsă de transparență, pentru că nici nu era timp, nici de fondul soluțiilor. Astăzi, transparență — de trei ori la CSM, o dată în dezbatere publică, numeroase dezbateri care au fost în sala de consiliu a MJ”, a spus Toader.

El a mai declarat că a preluat “foarte posibile soluții” în proiectul de lege din dezbaterile publice din societatea românească, pentru că “ministrul Justiției este ministru al Justiției pentru tot statul român”.