Vechea Evă -autor Ana Podaru
Noi, cele… câte am rămas, ne vrem statutul de femeie
Și facem înapoi un pas spre călimară și condeie,
Spre-acel papirus uns cu ceară din mâna pictorului mut
Ce-a zugrăvit întâia oară frumosul încolțit din lut.
Da, ne întoarcem către chipul ce ne-a hrănit întăiul zâmbet
Chiar de vom vântura nisipul golind borcanul cu șerbet.
Noi nu ne-om rușina de simplul ce-a pus candoarea-n ochi de frică
Nici de baticul strâns la spate ce fruntea către cer ridică.
Oglinda, veșnica oglindă, rotundă, uneori crăpată,
Așa, cu bolta aburindă rostea cu vocea tremurată
Doar adevăr despre femeia rămasă veșnic credincioasă
Acelui ciob pătruns de ea pe-un colț de lume, colț de masă.
Acum oglinda-i mincinoasă?… sau adevărul e prea dur
Femeia care-a fost frumoasă, acea femeie… aur pur,
Și-a dat chirurgului blândețea, nici o grimasă nu se vede
Când râde. Unde-i frumusețea?… salvați femeia ce se pierde!
Noi, cele… câte am rămas strângând la piept oglinda vie,
Cu riduri sau suspin în glas îi dăm femeii veșnicie
Strivind în pumn asemânări cu monștri ce-au gonit prin vise:
Iubiți-vă fără negări!… iubiți-vă cu plete ninse!
Paso doble
-sonet-
Ana PODARU
Sub magnolia-nflorită, eu dansez,
nestăpânite gânduri amestecă petale,
dansez şi cânt, sub tălpi covorul moale
îmbietor mă-ndeamnă să m-aşez…
Cine-mi mângâie obrazul obosit de-nsingurare?
Ce putea să mă ucidă câteodată mi-a dat viaţă,
mă dedic acelor clipe ca o palidă paiaţă…
dar ea pleacă, nu ştiu unde, se-aud paşii pe cărare.
Stai iubire să-ţi văd chipul înroşit de aspra mască.
Unde-ţi este adevărul rătăcirilor primare?
Două clipe-ncărunţite după alte două cască.
Ce-i faci inimii iubire?!… eşti o scurtă reverie,
îşi dau, unii, existenţa pentru prima sărutare
ce-a rămas pe cerul gurii ca o sacră broderie.
