La 1 și jumătate noaptea, a plecat cu trenul din Bârlad. Până la oraș, a luat, din satul unde locuiește, un microbuz. Şi-a pus în gentuţa ponosită cartea de rugăciuni, cu pozele fiicei între pagini, și-a făcut o cruce mare, sperând că Măicuţa Domnului o va ajuta să-și rezolve problemele, și-a venit la București. Coborâtă din tren, a așteptat apoi, cuminte și a nimănui, într-o sală de așteptare din Gara de Nord. „Ce să-i spun domnului procuror general? Ca să înţeleagă totul repede, că n-o avea dânsul timp să mă asculte…”
Fata ei, Adriana Motaș (foto), a dispărut fără urmă în martie 2013. Avea 16 ani. Poliţiștii au stabilit că adolescenta a fost văzută ultima oară urcând în mașina unui medic din Bârlad. Medicul a picat testul poligraf, s-a încurcat în declaraţii și a devenit principalul suspect în dosarul de omor. Apoi, în toamna lui 2013, peste dosar s-a așternut praful. Parchetul General a refuzat atunci să preia cauza, iar în februarie 2014, procurorul din Vaslui, Alice Ruja, a dispus clasarea dosarului.
„Nu știu, spuneţi-i domnului procurorul general că vreţi să aflaţi adevărul. Că vreţi să știţi ce s-a întâmplat cu fata dumneavoastră. Ȋntrebaţi-l dacă are copii…”. E prima oară când mama Adrianei merge cu metroul. E prima oară, de la dispariţia fiicei ei, când are ocazia să-i ceară ajutorul celui mai mare, în rang, dintre procurorii României. Şefului Ministerului Public, instituţie care, conform Constituţiei, „reprezintă interesele generale ale societăţii și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertăţile cetăţenilor.”
După ce cauza a fost clasată, mama Adrianei Motaș a făcut plângere împotriva acestei soluţii, iar Tribunalului Vaslui a dispus redeschiderea dosarului. El s-a întors, pentru a fi soluţionat, la același procuror care pusese cruce pe el. Din nou, mama a trimis o solicitare Parchetului General, cu rugămintea ca dosarul să fie preluat la București, însă cererea i-a fost din nou respinsă. „Poate că domnul procuror general n-a avut vreme să citească totul, ca să vadă despre ce e vorba…” De la începutul acestui an, mama Adrianei a făcut, pe rând, 3 (trei) cereri pentru a fi primită în audienţă de Tiberiu Niţu. La prima cerere, a primit răspunsul, prin poștă, a doua zi după ce fusese programată audienţa. La a doua cerere, scrisoarea de la Parchetul General a ajuns la ea la doar câteva ore după ce îi expirase audienţa aprobată. O bătaie de joc, în faţa căreia cei mai mulţi oameni ar claca. Nu și o mamă deznădăjduită. Nu și un om care, atunci când își cere drepturile, se teme să nu-i supere sau să nu-i deranjeze pe cei plătiţi din banii publici, tocmai pentru acest scop. Ca „să apere drepturile cetăţenilor”, așa cum prevede Constituţia.
A treia oară, ca în basme, a fost cu noroc: mama Adrianei a primit răspunsul din vreme. Cererea ei, de a fi primită în audienţă de procurorul general al României, fusese aprobată, iar azi, 8 septembrie 2015, ora 11:00, trebuia să se prezinte la camera P4 din Parchetul General. A așteptat vreo oră pe hol, până când i-a venit rândul. Nu-i bai, dacă n-ar sta cu capul plecat în faţa vreunei uși oficiale, românul n-ar mai simţi că trăiește în ţara lui. Apoi, femeia a fost chemată să-și spună doleanţele. Nu de procurorul general, ci de un procuror de serviciu. „Pe scurt”. Ea a povestit, succint, tot ceea ce era deja descris în cererea pentru primirea în audienţă. „E un caz greu”, a concluzionat procurorul. Mama i-a spus că principalul suspect e în libertate, fără ca cineva să-l mai deranjeze cu întrebări despre fiica ei. „Şi ce credeţi doamnă, că, dacă a făcut ceva, va recunoaște vreodată?”, a gândit, cu voce tare, procurorul de serviciu. „Dacă de caz se ocupă un procuror bun, poate că da”, ar fi trebuit să sune răspunsul, însă mama n-a zis nimic, și-a înghiţit oftatul și a simţit cum își dă suflarea toată speranţa ei din ultimele douăsprezece ore, de când plecase la drum. „Eu, totuși, știţi, cu domnul procuror general aș vrea să vorbesc”. Procurorul de serviciu n-a zis nu, a trimis-o pe hol, să aștepte „juma de oră, maxim o oră”. După vreo 45 de minute, ori a primit răspunsul de la secretariat, ori i s-a făcut milă, i-a comunicat mamei că „domnul procuror general nu este la serviciu”. Femeia a ieșit din Parchetul General, trecând pe lângă un tablou înrămat în care Tiberiu Niţu anunţă că acordă audienţe marţi (adică și azi), între orele 9:30 – 12:00. E drept, nu e menţionat și anul…
A coborât scările, pe care mai deunăzi jurnaliștii se împingeau să ia declaraţii într-un super-caz de ameninţare instrumentat de Parchetul General, și-a plecat înspre gară, mai disperată decât venise în București. Mai e ceva de frânt în inima unei mame care știe că fata ei nu mai e în viaţă și vede că nimeni nu încearcă să facă dreptate? Mai e… Când Dumnezeu îi dă un pic de putere, când ea se agaţă de orice speranţă, când se trezește dimineaţa și știe că n-are încotro, decât să caute în continuare adevărul și să-și găsească fiica, vie sau moartă, poţi încă să o mai calci pe suflet, din dispreţ și din nepăsare. Poţi să-i demonstrezi, până când va pricepe, că viaţa copilului ei nu contează și că nici ea, om viu care plânge, n-are vreo însemnătate, că dreptatea e un doar cuvânt care-ţi umple gura când prezinţi bilanţuri, iar justiţia e doar un  reality show. Poţi, domnule procuror general?
În povestea de mai sus nu vorba doar de o femeie de la ţară, umilită de cei cărora ea le cere ajutorul pentru a-și găsi fiica. Nu e doar povestea unei mame. E calvarul prin care poate trece orice om de rând. E povestea noastră, a locuitorilor unei ţări în care crimele rămân nepedepsite, iar în locul dreptăţii, care e cerșită ca și când ar fi o favoare, nu un drept, primești o altă nedreptate.