Eminescu, student la Viena (1869-1872)
12.01.2016 22:549229 vizualizari1 comentariu
În anul 1869, la data de 2 octombrie, Eminescu se înscrie la Universitatea din Viena – Facultatea de Filozofie, la îndemnul tatălui să, Gheorghe Eminovici, ca student extraordinar. Diferenţa dintre un student extraordinar şi unul ordinar este că studentul extraordinar nu avea fixate materiile ce trebuiau studiate şi nu dădea examene de sfârşit de semestru, pe când studentul ordinar avea fixate exact materiile ce urma să le studieze şi dădea examene din aceste materii la sfârşitul semestrului. De altfel, lui Eminescu i-a convenit această situaţie; el a studiat şi aprofundat materii ce nu-i aparţineau facultăţii la care era înscris. Situaţia aceasta se datorează faptului că Eminescu nu a putut prezenta diploma de bacalaureat pe care facultatea o cerea. Imediat la Viena, devenind student, se înscrie în ambele societăţi studenţeşti, „România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică”. Reuşeşte împreună cu Slavici să contopească cele două societăţi studenţeşti româneşti, formând societatea „România Jună”, una singură unde Slavici este ales preşedinte, iar Eminescu bibliotecar. În capitala imperiului Viena, Eminescu ca student luptă vehement (împreună cu alţi studenţi români) împotriva dualismului austro-ungar, care urmărea deznaţionalizarea poporului român. La Viena se întâlneşte cu foştii colegi de şcoală: Teodor V. Ştefanelli, Samuel Isopescu şi Iancu Cocinschi. Toţi aceşti colegi erau studenţi ordinari. La Viena, pe parcursul studiilor, Eminescu a locuit la mai multe adrese. La un moment dat a locuit cu studenţii (colegii săi) Iancu Cocinschi şi Samuil Isopescu pe strada Dianagasse nr. 8 din cartierul Landstrasse din Viena. Eminescu, din timpul şcolii (de tânăr), a fost un iubitor de artă şi cultură, participă, ia parte la toate manifestările culturale din oraşul lui Iohann Strauss, Viena. Audiază o dată iarna – participă la reprezentarea piesei „Regele Lear” de Shakespeare, la Teatrul Curţii Imperiale, unde pe un frig năprasnic, colegul său Stefanelli nu rezistă şi pleacă acasă, Eminescu rămâne la teatru, a doua zi blamându-l şi râzând de colegul său, îi spune: „ai fugit de un loc aşa de bun”. Stefanelli, colegul său, spune despre Eminescu că era vioi, vorbăreţ şi neastâmpărat, la Viena ca student „râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râdă şi ceilalţi”. Pe timpul şederii la Viena, Eminescu lua masa de amiază de obicei la restaurantul „Moretti” sau uneori la restaurantul „Zu den drei Tauben”, iar cafeaua şi-o consuma la cafeneaua „Troidl”, unde se adunau majoritatea studenţilor români din toate provinciile româneşti (cca. 100 studenţi, unde discutau diferite probleme importante ale vieţii
politice, culturale, economice, etc. din ţară). Pe lângă foarte multe activităţi culturale, ştiinţifice, economice, politice ce le desfăşura studentul Eminescu la Viena, nu evită să neglijeze poezia, publicând numeroase poezii în revista ieşeană „Convorbiri literare”, condusă de Iacob Negruzzi. Publică în anul 1870 poezia „Venere şi Madonă” şi poezia „Epigonii”, unde redactorul „Convorbirilor literare” îl acceptă, declarând: „Meritul poetic e incontestabil, chiar când nu ne-am unii cu totul în idei”. În anul 1871 colaborarea este şi mai fructoasă, apărând în revista ieşeană „Convorbiri literare”, basmul „Făt-Frumos din Lacrimă”, precum şi poemele: „Mortua est”, „Înger de pază” şi „Noaptea”. Prin poezia „Venere şi Madonă”, care este studiată atent de Iacob Negruzzi, cât şi de Titu Maiorescu, Eminescu este acceptat ca un „adevărat poet” – desăvârşindu-se până la urmă ca „poet naţional”. În poezia „Epigonii” (epigon=urmaş nedemn al unor înaintaşi iluştri), Eminescu elogiază valoarea „înaintaşilor” faţă de generaţia tânără, care este indiferentă, blazată. Aceasta era părerea sa. Iacob Negruzzi, conducătorul revistei „Convorbiri literare” din Iaşi, mergând la tratament în Austria îşi propune o întâlnire cu tânărul student poet Eminescu, fără a-l înştiinţa pe acesta, îl aşteaptă la Cafeneaua „Troidl”, redau convorbirea:
„- Bună ziua, domnule Eminescu! Tânărul îmi dădu mâna, privindu-mă cu surprindere.
– Nu vă cunosc, răspunse el cu un zâmbet blând.
– Vedeţi ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată.
– Poate nu sunteţi din Viena?
– Nu.
– După vorbă sunteţi din Moldova… Poate din Iaşi?
– Chiar de acolo.
– Poate sunteţi domnul… Iacob Negruzzi? zice el cu sfială.
– Chiar el.
– Vedeţi că şi eu v-am «cunoscut»? a replicat Eminescu.”
Cu această întâlnire pe neaşteptate, redactorul „Convorbirilor literare” îi dăruie tânărului poet Eminescu opera completă a lui Schopenhauer (aceasta şi pe parcurs, întrucât cei doi s-au întâlnit o săptămână la Viena). Revin şi adaug că în anul 1869, printr-un prieten comun, Ion Hosanu (medicinist), Eminescu îl cunoşte pe Ioan Slavici. Slavici era angajat în armată şi în acelaşi timp frecventa şi cursurile universităţii din Viena. Ca indivizi, Slavici şi Eminescu erau diferiţi (se deosebeau), însă împărtăşeau acelaşi ideal naţional, de propăşire a culturii naţionale, având acelaşi spirit naţional. Până la sfârşitul vieţii au devenit prieteni adevăraţi. Pun bazele Serbării de la Putna din anul 1871 (400 de
ani de la Ctitoria Mănăstirii Putna), Eminescu, secretar, Slavici, preşedinte – organizează amândoi (Eminescu şi Slavici) – împreună cu alţi stundenţi români, a primului congres al studenţilor români – tot în acest an – 1871, care a avut loc şi a fost o necesitate obligatorie. Slavici spune că Eminescu a trăit mai mult cu sufletul decât cu trupul. Pe parcursul şederii la Viena, Eminescu studia mult, citea foarte mult, nu a urmărit să se specializeze într-o ştiinţă (după cum am mai spus), ci a căutat să-şi aprofundeze toate ştiinţele. De asemenea, a ţinut legătura foarte strâns cu familia, cu cei de acasă. Viaţa de la Viena era aspră, grea, neîndestulătoare, lipsuri. Redau fragmente dintr-o scrisoare: „… Banii lunari vă rog a-i trimite nemijlocit după primirea acestei epistole, că sunt cu desăvârşire lipsit în momentul de faţă… Vă spun drept că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste şiruri, mă aflu în lipsă deplină de bani, aşa încât voi trebui ca mîni să împrumut de la cineva, deşi împrumutarea e grea, căci cunoscuţii mei, studenţ ca şi mine, n-au nici ei de unde. Rugându-vă încă o dată să-mi trimiteţi imediat bani, îmbrăţişez pe Şerban, pe Hariete (căreia-i mulţumesc pentru scrisoare), pe Mateiu, vă sărut mânile şi rămân cu iubire şi respect, al d-voastră supus fiu, Mihai”.
Tot în această perioadă de la Viena, Eminescu o întâlneşte pe Veronica Micle. Cum? Veronica Micle, pentru a-şi îngriji de sănătate, pleacă la Viena şi locuieşte la pensiunea Löwenbach. Aici îl întâlneşte studentul (poetul Eminescu), dedicându-i o poezie, redau o strofă:
„…………………………….
Şi acum mă întreb şi eu: Simţire adâncă
Cum de se naşte printr-un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet!”
Studentul (poetul Eminescu) rămâne împietrit în momentul cunoştinţei lor. Iată versurile (cuvintele) din postuma „Când te-am văzut, Verena”
„…………………………..
Ştiam că sunt copilul nefericitei secte
Ce are sete adâncă de formele perfecte
Şi inima-mi trecut-au mai rece ca oţelul
Ca s-o împlânte chinul, ca să-mi iubesc modelul.”
După mărturisirile lui I. Slavici, Eminescu şi-a condus iubita în peregrinările lor prin marile parcuri şi monumente ale Vienei, a muzeelor impunătoare, la monumentele istorice, la teatru, operă, etc.). Cu prilejul Anului Nou 1870, Eminescu face o vizită primului domnitor al Principatelor Unite (1859-1866), Alexandru Ioan Cuza, la Döbling, în Germania (pe perioada exilului acestuia). În toată această perioadă, Eminescu colaborează şi publică la revistele „Federaţiunea” din Pesta şi „Familia” din Oradea. De asemenea, publică şi la „Albina” din Pesta. La Viena, Eminescu era ajutat foarte mult studentul ordinar Isopescu, atât cu bani până primea de acasă, dar şi cu cărţi din Biblioteca Universitară, acesta ca student ordinar avea dreptul de a duce cărţi acasă din bibliotecă, pentru a fi citite de Eminescu. De asemenea, Eminescu frecventa şi Biblioteca Curţii Imperiale, toate acestea se găsesc enunţate în (seria) ziarul „Adevărul literar” din 15 aprilie 1923. Tot Samuil Isopescu, colegul său spune că în perioada când a locuit la el, în strada Landstrasse-Adamsgasse nr. 5, etaj II, Eminescu a fost invitat şi avea bilet de vizită la locuinţa artistei Friederika Bognar, „marea tragediană” de la „Burgtheater”, unde veneau „tot felul de artişti”. Eminescu ar fi fost printre aceştia şi că dânsa, marea artistă ar fi afirmat că îl iubea, că „Eminescu era băiat frumos şi vorbea o limbă nemţească interesantă”. Cea de-a doua artistă pe care Eminescu ar fi cunoscut-o este Auguste Baudius Wilbrandt, cu cinci ani mai tânără decât Bognar, născută în anul 1845, care juca roluri importante la „Burghteaterul” din Viena, fiind şi rivale în ceea ce
priveşte lumea artei (ca artiste). Eminescu îşi aduce aminte cu nostalgie de anii petrecuţi la Universitatea din Viena şi de colegul şi prietenul său de la gimnaziul din Botoşani, Chibici-Rîvneanul:
Cu măsurile ei blânde,
Cu isonul: harum-horum,
Ne primea în a ei braţe.
Alma mater philistrorum.
Cu măsura, cu isonul
Cujus, hujus, harum, horum,
Ne primea-n (a) sale braţe
Alma mater philistrorum.
Cu evlavie cumplită
Înghiţeam pe regii libici
Unde sunt acele vremuri?
Te întreb, amice Chibici.
Spre sfârşitul verii anului 1872, Eminescu părăseşte Viena fără folos practic universitar, frecventând doar trei semestre pe perioada acestor ani, ca student extraordinar-auditor. Aceasta o afirmă criticul, istoricul literar şi prozatorul român George Călinescu, membru al Academiei Române, în opera sa: „Viaţa lui Mihai Eminescu”, care a apărut pentru prima dată în anul 1932. Ajuns în ţară, Eminescu poposeşte la Iaşi, unde participă la
şedinţele societăţii „Junimea”. Publică în revista „Convorbiri literare” poemul „Memento mori” şi „Înger şi demon”, „Floarea albastră”, nuvela „Sărmanul Dionis”. Societatea „Junimea” îi acordă un ajutor de 20 de galbeni pentru continuarea studiilor la Universitatea din Berlin. Această sumă nu-i va ajunge, iar diferenţa o suportă tatăl său, Gheorghe Eminovici, cât şi de poet, angajându-se ca secretar al agentului României la Berlin. Opera vastă a lui Mihai Eminescu – „Poetul naţional – scriitorul total al literaturii româneşti” a rămas vie şi adânc întipărită în conştiinţa poporului român. Sociologul şi criticul literar Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), în studiile sale închinate marelui poet Mihai Eminescu, spunea: „El a exprimat gândurile, durerile, pasiunile, dorinţele, nemulţumirile ce s-au produs într-o anumită epocă istorică”. Pentru noi, poporul român, Eminescu a însemnat ştiinţă, cultură, civilizaţie şi progres.
Petru MAREŞ, Nocrich
