In mijlocul pandemiei, a carantinei, sarbatorile de Craciun au sosit mai devreme ca de obicei, chiar de la inceputul lui noembrie, multi oameni de la mine si-au impodobit casele, balcoanele vrand sa aduca putina ambianta si bucurie in nelinistea totala si grijile acestei pandemii, acestei mari crize economice care, dupa cum se pare, numai Domnul mai stie azi ce si cum exista ! In ce ma priveste, asa ca in fiecare an, mi-am adunat puterile si-anul acesta si-n vreo saptamana am reusit acum, cu o satisfactie copilareasca, mai mult eu decat ceilalti ai familiei, sa impodobesc toata casa, fiecare coltisor al ei, creând atmosfera asta de basm, care pentru mine inseamna mult. Ma duce caruselul timpului spre anii minunati ai copilariei, cu ai mei dragi, unde eu, in afara de ceea ce-mi dadeau ai mei, adunam banut cu banut si-mi alegeam cel mai frumos brad si mai inalt, il legam cu o funie si-l trageam cu mânuțele-mi mici pe zapada pana acasa, singurica ( sa fi avut 7-8 anisori ),îl impodobeam si-l priveam ore intregi nesaturandu-ma ! La fel ca atunci, si-acum, cu acelasi entuziasm copilaresc, ma urc pe scanune, ma cațăr pe scara sa-i ajung pana la varf si-l ornez ore intregi cu zeci de globuri luminite, de toate felurile , culorile, adunate in decursul timpului ! Dar parca e numai un brad ? Multi sunt, mai mici mai mari, intr-un cuvant mi-adun toate jucariile si… ma joc ! MĂ JOC ! Ăsta e cuvantul, vreau sa ma mai joc si cand ai mei imi spun ca prea mult ma obosesc, le spun ca voi avea timp altadata sa ma „odihnesc ” ! Vreau cat traiesc sa-mi retraiesc basmul, sa ma copilaresc, vreau macar in casa mea sa domneasca sentimentul de siguranta, de liniste si pace, entuziasmul, departe de tot ceea ce azi ne infricoseaza si ne inegreste sufletele, azi, mai mult ca oricand ! Si-acum cand scriu ma gandesc la atatea suflete pierdute zi de zi, la cei ramasi sa ii jeleasca, e atata durere in lume… ca te doare sufletul ! Dar firesc, nu poti plange pentru tot ce se intampla sau langa tine, in jurul tau, nu trebuie, un suflet esti doar, unde sa incapa atata durere ? Imi fac curaj, am ptr cine sa traiesc, sa exist, si-ncerc sa-mi apar cuibul, pe cat pot eu cu voia Domnului, la care ma rog sa ne izbaveasca pe noi toti si pe toata lumea asta indurerata, confuza si infricosata de existenta, sau nu, a zilei de maine ! „OMUL sfințește locul, se spune ” si-asa si este ! Ma uit la imaginile de azi din Atena, gandindu-ma de cum a fost ea anii trecuti, un oras de basm ! Pandemie, carantina prelungita, interdictii, politai pe drumuri, amenzi cu sutele si mii, ingradire de drepturi (de voie ? de nevoie ? Altii stiu, ce ne conduc… ) si doar vreo pisica sau caine vagabond mai au permisul de-a trece liber drumul, dupa cum se vede, in rest, tipenie de om ! Orasul poate fi impodobit ( de bine de rau… ) dar lipseste OMUL, lipseste cel ce da VIATĂ la tot ce-i in jurul lui ! Si, pe-acest OM, nu stim azi, cine vrea sa-l salveze sau… daca il salveaza intr-adevar ! La cine sa ma rog si la ce altar sa strig: LĂSAȚI OMUL SĂ TRAIASCĂ ! Fiecare e pretios, ptr familia lui si ptr societate ! MOȘULE, noi ne-am pregatit scrisorelele cu dorinti sub brad, vino la fiecare cu sacul TĂU plin NU cu jucarii de data asta ci, cu „VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE și tinerețe fără bătrânețe, daca se poate si ea” ! LASĂ-NE SPERANȚA ȘI ÎNCREDEREA ÎN ZIUA DE MÂINE ! Te rog mult…

___________________- NORA _____________

29/11/ 2020